Aţi auzit probabil despre penitenţa extrem de neobişnuită pe care Sf. Filip Neri i-a dat-o unei femei pentru păcatul ei de a răspândi bârfe. Sfântul din secolul al XVI-lea i-a spus să ia o pernă umplută cu pene şi să urce cu ea în vârful clopotniţei bisericii, să o rupă şi să lase ca vântul să ducă departe toate penele. Nu este cu siguranţă genul de penitenţă cu care această femeie sau oricare dintre noi am fi obişnuiţi!

Dar penitenţa nu s-a încheiat aici. Filip Neri i-a dat o a doua sarcină, mult mai dificilă. I-a spus să se coboare din clopotniţă şi să adune toate penele care au fost împrăştiate prin oraş. Cu siguranţă, sărmana femeie nu a reuşit să le adune – şi acest lucru încerca să i-l demonstreze Philip Neri pentru a sublinia natura distructivă a bârfelor. Când vorbim urât despre alţii, cuvintele noastre răutăcioase se răspândesc şi nu le mai putem aduna. Ele continuă să provoace ruşine şi dezbinare timp de multe zile, luni şi ani după ce le-am rostit, deoarece ele dăinuie în minţile oamenilor şi trec de la un bârfitor la altul.

Puterea cuvintelor noastre

Adesea nu realizăm puterea cuvintelor noastre. Ele pot fi folosite pentru a construi sau pentru a dărâma. Putem avea un impact pozitiv asupra vieţilor altor oameni atunci când folosim în scop bun cuvintele noastre. Să ne gândim cât de multă plăcere ne face dacă cineva îşi găseşte timp pentru a exprima cuvinte de recunoştinţă, cinstire sau laudă; sau cât de îmbogăţiţi ne simţim când cineva se interesează sincer de vieţile noastre. Conversaţiile care se concentrează pe ceea ce este bun şi onorabil pot edifica vieţile celorlalţi oameni şi pot întări comunitatea.

Foarte adesea, însă, cuvintele noastre sunt folosite într-un mod distructiv. Sf. Iacob ne spune că “limba este foc” şi descrie cât de uşor putem cădea în păcate cu cuvântul: “Limba n-o poate domestici nici un om: ea este un rău nepotolit, plină de otravă ucigătoare. Cu ea îl lăudăm pe Domnul şi pe Tatăl şi tot cu ea îi blestemăm pe oamenii făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu” (Iacob 3,6.8-9). Sf. Paul ne îndeamnă: “Întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii” (Romani 12,10). Cu toate acestea, mulţi oameni fac glume răutăcioase, arătând constant greşelile celorlalţi, chiar dacă într-un mod glumeţ. Tinerii de astăzi, în loc să se întreacă în a se stima unii pe alţii, adesea imită personaje din seriale populare de televiziune TV şi se întrec în remarci usturătoare care ridiculizează alte persoane.

Îi distrugem pe alţii atunci când arătăm punctele lor slabe, îi criticăm sau ne plângem de ei când nu sunt prezenţi. Am putea, de exemplu, să începem să vorbim pozitiv despre cineva, adăugând însă în mijlocul propoziţiei un “dar” care precede menţionarea unui anumit defect sau element supărător întâlnit la acea persoană. “Este un tip extraordinar, dar uneori vorbeşte prea mult”. “O iubesc pe mama, dar uneori mă calcă pe nervi”. O astfel de vorbire de rău nu este necesară şi diminuează respectul pe care îl datorăm celeilalte persoane.

Clevetirea

Viciul clevetirii sau al vorbirii de rău constă în a dezvălui, fără un motiv bun, “defectele şi greşelile altora unor persoane care nu le cunosc” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2477). Potrivit Sf. Toma de Aquino, a rosti cuvinte defăimătoare cu intenţia de a dezonora pe cineva este un păcat. Cuvintele care dezvăluie greşelile cuiva în detrimentul onoarei acestei persoane trebuie aşadar să fie în general evitate. Doar pentru că o anumită afirmaţie este adevărată nu înseamnă că trebuie să o spunem. Dacă le-aş spune celorlalţi despre greşelile ascunse ale unei persoane – chiar dacă sunt slăbiciuni reale ale ei – aceasta ar fi în detrimentul onoarei sale, deoarece aceste greşeli vor fi în minţile majorităţii oamenilor când se vor gândi la ea, şi vor umbri respectul pe care i-l datorează. În loc să îi acorde respectul pe care îl merită, ceilalţi ar putea acum să se gândească mai mult la greşelile şi defectele acestei persoane.

Pot exista circumstanţe în care vorbirea despre greşelile unei persoane nu este făcută cu intenţia de a o dezonora, ci în anumite scopuri bune – de exemplu, a corecta persoana sau a proteja comunitatea. Totuşi şi în aceste cazuri, trebuie să ne alegem cu delicateţe cuvintele, cu mare discreţie şi moderaţie. Fericita Maică Tereza de Calcutta a trebuit la un moment dat să discute cu cele mai apropiate consiliere ale ei o problemă disciplinară în care era implicată una dintre surorile din comunitate. Ea a început discuţia amintindu-le să vorbească cu atenţie şi să nu spună nimic ce nu ar fi necesar. Le-a condus apoi în rugăciune cerându-i lui Dumnezeu să le ajute să vorbească cu blândeţe despre această soră.

Vorbirea pe la spate

Un alt păcat cu cuvântul este vorbirea pe la spate, care neagă sau subapreciază punctele bune ale cuiva: vorbim de rău despre o altă persoană atunci când ea nu este prezentă, “pentru a-i păta renumele” [1]. Vorbirea pe la spate caută să reducă reputaţia cuiva şi să o facă în secret. Acest lucru poate fi făcut spunând lucruri neadevărate despre cineva, prezentându-i greşelile ca fiind mai mari decât sunt cu adevărat, sau atribuind o intenţie negativă faptelor sale bune. Putem păcătui în acest sens şi prin ascunderea deliberată sau diminuarea calităţilor cuiva. Am putea să nu criticăm direct o anumită persoană de care nu ne place, dar nu menţionăm niciodată în faţa celorlalţi realizările sau virtuţile demne de laudă ale acelei persoane, pentru că nu dorim să contribuim la buna ei reputaţie.

Potrivit lui Toma de Aquino, vorbirea pe la spate este un păcat de moarte mai grav decât furtul. El citează Proverbe 22,1: “Un nume (bun) este mai de preţ decât bogăţia”. A leza renumele cuiva este o ofensă mai gravă decât a lua proprietatea unei persoane. De aceea trebuie să ne împotrivim atunci când alţii încep să vorbească pe cineva pe la spate în prezenţa noastră. Trebuie să dorim să împiedicăm murdărirea reputaţiei aproapelui nostru aşa cum am dori să împiedicăm jefuirea casei lui. Unii dintre marii sfinţi ai epocii noastre moderne au avut în părinţi modele excelente în împotrivirea curajoasă la vorbirea păcătoasă. Tatăl Sf. Tereza de Lisieux, de exemplu, nu permitea niciodată prietenilor săi să bârfească sau să vorbească de rău despre alţii în prezenţa lui.

În mod similar, mama Maicii Tereza, Drana, i-a învăţat pe copiii ei să nu vorbească niciodată negativ despre ceilalţi. Când copiii se plângeau la un moment dat de profesoara lor, ea a oprit curentul în toată casa şi le-a spus copiilor că nu va irosi electricitate pe vorbirea lor păcătoasă. Copiii au trebuit să umble prin casă şi să lucreze pe întuneric timp de mai bine de o oră în acea seară. Cu o altă ocazie, când o clientă a atelierului de croitorie al fiicei ei a vorbit lipsit de respect despre cineva în timp ce aştepta în casa ei, Drana a arătat spre un afiş care spunea că vorbitul împotriva altora nu era acceptat în casa lor. Înfuriată, femeia a ieşit furtunos din casă şi familia şi-a pierdut afacerea. Drana a fost însă impasibilă şi le-a spus copiilor: “Ne putem descurca fără bani, dar nu ne putem descurca cu păcatul”.

Sf. Toma de Aquino ar lăuda acest fel de împotrivire la vorbirea pe la spate. El a spus că dacă o persoană nu se împotriveşte vorbirii pe la spate, atunci dă impresia că consimte la aceasta şi participă la păcatul acelei persoane. Aquino a mai arătat că o persoană ar putea păcătui chiar mai mult decât cel care vorbeşte pe la spate dacă îl încurajează pe acesta să continue (“Mai spune-mi…”) sau dacă se bucură să audă critica, din cauza urii faţă de persoana despre care se vorbeşte.

În fine, un alt mod de a păcătui chiar mai grav decât vorbirea pe la spate care caută să compromită renumele cuiva este atunci când o facem cu intenţia specifică de a rupe prietenii. Ecclesiasticul se referă la acest fel de păcat atunci când spune: “Pe bârfitor şi pe cel cu două limbi blestemaţi-i, că pe mulţi care aveau pace i-au pierdut” (Ecclesiastic 28,14). Potrivit lui Toma de Aquino, acest păcat este mai grav decât clevetirea sau vorbirea pe la spate în general, deoarece prietenia este un bun mai mare decât onoarea sau renumele cuiva.

Deşi bârfa, clevetirea, vorbirea pe la spate pot aduce prejudicii renumelui celorlalţi şi pot despărţi persoanele, Dumnezeu a dorit ca noi să ne folosim vorbirea pentru bine. Când dialogul nostru este plin de iubire şi se concentrează pe ceea ce este adevărat, bun şi frumos îi edifică pe ceilalţi şi construieşte o comuniune mai profundă între persoane. Următorul îndemn al Sf. Paul către filipeni se poate aplica foarte bine la modul în care trebuie să abordăm discuţiile noastre: “Preocupaţi-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil” (Filipeni 4,8).

[1] Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, II-II Q. 73,Art. 2.

Unii dintre cei care citesc Evangheliile ar putea să creadă că Isus oferă două mesaje contradictorii despre mânie. Pe de o parte, în predica de pe munte, Isus compară pedeapsa pentru mânie cu judecata cuvenită criminalilor: “Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu ucizi! Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va fi condamnat la judecată” (Matei 5,21-22). Şi totuşi, în Ierusalim, El însuşi pare mâniat pe farisei, adresându-le o serie de “vai!”-uri, numindu-i chiar copii ai iadului: “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi” (Matei 23,15). Cum să reacţionăm în faţa acestor pasaje despre mânie ce par a se contrazice?

Greşeală şi pedeapsă

Ca pasiune, mânia nu este nici bună şi nici rea (vedeţi Catehismul Bisericii Catolice, art. 1767). Poate să fie nobilă dacă este orientată spre menţinerea dreptăţii sau spre corectarea unui viciu (CBC, art. 2302). Ne putem gândi la mânie ca la o dorinţă pasională de a îndrepta lucrurile în faţa unui anume rău. O mânie nobilă nu caută “să fim chit” cu o persoană ce ne-a făcut poate rău, ci caută protejarea propriului bine, a binelui comunităţii, sau chiar a binelui persoanei care ne-a greşit. Aceasta pare să fie tipul de mânie pe care a avut-o Isus în confruntarea Sa cu fariseii din Ierusalim. Este ultima Sa confruntare cu oponenţii de frunte, cei care l-au respins nerecunoscându-l ca Mesia, şi care îi vor provoca în curând moartea. Pentru a le arăta cu claritate cât de cumplită este situaţia lor, Isus – dintr-o mare iubire pentru farisei – îi avertizează cu severitate despre calea mortală pe care se află. Dacă ei persistă în respingerea Fiului lui Dumnezeu, se vor închide faţă de însăşi împărăţia pe care Isus doreşte să le-o ofere, şi mulţi dintre adepţii lor îi vor urma pe acest drum al pierzării. Dacă Isus nu i-ar fi iubit pe farisei, nu i-ar fi avertizat despre pedeapsa veşnică spre care se îndreptau. Mânia lui Isus îşi are deci rădăcina în iubire – în dorinţa de bine pentru ei -, dorind ca această avertizare fără echivoc să îi conducă la pocăinţă.

A fi mânios din motive juste şi în moduri corecte este ceva virtuos. În schimb a evita mereu mânia poate să fie un semn de slăbiciune. Sf. Toma de Aquino sublinia că este un viciu să nu te mânii în contextele în care ar trebui să o faci. El numeşte aceasta “răbdare iraţională”. A nu corecta la un semen comportamentele greşite înseamnă a-l încuraja să persiste în rău, dat fiind că nu percepe consecinţe negative pentru acţiunile sale. La nivel social, lipsa de atitudine poate crea confuzie legat de ce este cu adevărat corect şi ce este greşit, putând să îi conducă pe oamenii buni să facă fapte rele. Să luăm de exemplu problema avortului. Uciderea copiilor nevinovaţi în pântecele mamelor lor este una dintre marile nedreptăţi ale acestor timpuri. Un număr incredibil de copiii nu se mai nasc datorită avortului, în fiecare zi. Trebuie să ne mâniem pe această situaţie! Mânia îndreptăţită trebuie să ne facă să căutăm scoaterea avortului în afara legii, pentru apărarea vieţii umane. Dar atunci când liderii creştini nu condamnă avortul şi politicile guvernamentale care îl susţin, industria avortului este încurajată să continue cu practicile ei grave, şi mai multe mame şi mai mulţi copii vor suferi. Creştinii înşişi pot deveni tot mai apatici faţă de cauza pro-life atunci când văd că liderii lor nu sunt foarte vehemenţi pe această temă.

Disciplinarea copiilor

Răbdarea iraţională se poate regăsi şi în propriul cămin. În timp ce mânia păcătoasă, fără moderaţie, reprezintă o problemă reală în unele familii, lipsa de disciplinare a copiilor poate fi de asemenea problematică. Din moment ce mânia caută să aşeze lucrurile la locul lor în faţa răului, poate fi foarte bună dacă îşi are temelia în iubirea pentru familie şi pentru persoana care a greşit – dacă urmăreşte să menţină dreptatea şi să corecteze viciile celui care a greşit (CBC, art. 2302).

Din acest motiv, părinţii trebuie să îşi corecteze copiii atunci când se comportă nepotrivit. Nici o pedeapsă, desigur, nu trebuie să vină din frustrare, din egoism sau din furie; ea trebuie să fie deci mereu dată cu moderaţie. Mai presus de toate, trebuie să îşi aibă temelia în iubire. Dacă un tată îşi iubeşte cu adevărat copiii, el doreşte ceea ce este cel mai bine pentru ei, pentru că iubirea “înseamnă a vrea binele celuilalt” (CBC, art. 1766). Din moment ce virtuţile şi sfinţenia reprezintă binele pentru copiii noştri, “echipamentul” pe care îl oferim lor pentru o viaţă fericită, părinţii trebuie să îi antreneze în spiritul obiceiurilor bune şi al vieţii virtuoase. Aceasta presupune – fiţi siguri – multă educaţie, încurajare, exemplu şi rugăciune. Dar de asemenea presupune disciplină. Eşecul în corectarea viciilor va avea consecinţe serioase pentru viitorul copilului, pentru că îi vor lipsi aptitudinile umane de bază – adică virtuţile – necesare pentru a trece prin provocările vieţii. Vor fi mai predispuşi să acţioneze după emoţii şi pofte, după plăceri şi temeri, decât după ceea ce este cu adevărat bine.

Curajul de a disciplina

De ce nu reuşesc unii părinţi să îşi disciplineze copiii? Unii au buna intenţie, dar se simt nesiguri cu privire la cum să disciplineze din moment ce nu au avut modele parentale bune în chiar creşterea lor. Unora ar putea să le fie teamă că, dacă îi disciplinează, copiilor nu le va mai place de ei. Sunt şi cei care percep greşit pedeapsa, ca un semn de lipsă de iubire. Desigur, unii părinţi pot să fie pur şi simplu leneşi. La urma urmei, a sta mereu cu ochii pe dezvoltarea morală a copiilor (o sarcină pe care o ai pe viaţă) şi a face aceasta mereu cu iubire este o îndatorire solicitantă. Când unul dintre fraţi strigă că i se face o nedreptate, când un copil foloseşte un ton nepotrivit sau încalcă o regulă de disciplină, este tentant să minimalizezi cele întâmplate sau pur şi simplu să ignori.

Este mai uşor să continui să te uiţi la televizor sau să vorbeşti cu prietenul venit în vizită sau să mai citeşti încă un email decât să laşi totul, să te ridici şi să mergi să tratezi problema. Doar că micile comportamente negative nu trec de la sine. Atunci când nu căutăm să îndreptăm comportamentele greşite ale copiilor noştri – când nu reuşim să ne facem timp pentru a ne disciplina cu calm dar şi cu fermitate copiii în micile probleme ce apar zi de zi – comportamentul turbulent devine tot mai grav. Iar atunci când lucrurile au scăpat de sub control, părinţii care nu au fost atenţi când trebuia sfârşesc prin a răspunde crizei cu frustrare, ca şi cum problema principală ar fi copilul lor, care ar fi trebuit să se corecteze singur, şi nu propria lor neglijenţă la capitolul disciplină.

Mânia păcătoasă

A fi mânios din motive juste este important. Dar trebuie să subliniem clar numeroasele moduri în care mânia poate fi păcătoasă. Conform Sf. Toma de Aquino, mânia este păcătoasă în primul rând când suntem mânioşi din motive nejuste – pe lucruri ce nu sunt nedrepte. Câteva exemple: un elev leneş, care nu învaţă, dar se mânie pe profesorul care îi dă note mici; o rudă mâniată pe tine că nu ai mers la petrecerea ei, când tu de fapt ai fost foarte bolnav; sau un copil mâniat că i s-a cerut să îşi strângă jucăriile. În nici unul din aceste cazuri nu există motiv pentru mânie; mânia lor este păcătoasă, pentru că s-au mâniat din motive greşite.

Un alt mod în care putem cădea în mânia păcătoasă ţine de sentimentele noastre. Când cineva ne răneşte sau ne supără, se poate să fim conduşi de o atitudine răzbunătoare, ce urmăreşte să vadă respectiva persoană suferind. O parte din noi doreşte răul pentru acea persoană. Poate sperăm că ceea ce a greşit se va afla public – dar nu pentru binele ei, ci doar pentru că dorim să o vedem “terminată”. Mânia virtuoasă însă caută binele, chiar şi dacă este vorba de duşmani. Astfel, omul virtuos speră că cei care i-au făcut rău vor regreta la un moment dat ceea ce au făcut şi se vor întoarce la a face bine. Dar atunci când suntem plini de mânie păcătoasă ne pasă prea puţin de sufletul persoanei care ne-a greşit. Dorim pur şi simplu să vedem că “plăteşte”, că primeşte “ceea ce merită”.

În al treilea rând, mânia noastră poate fi păcătoasă dacă este prea pătimaşă. Se poate întâmpla aşa ceva în două direcţii. Fără să spunem vreun cuvânt sau să facem rău cuiva, putem să fim prea severi în interior, în gândurile noastre. Poate fi aşa atunci când, de exemplu, ţinem duşmănie, când dispreţuim pe cineva sau îi dorim răul în sinea noastră. Mânia nestăpânită se poate manifesta şi extern, spre persoana care ne-a supărat, de exemplu atunci când răspundem cu furie în probleme mici, când pedepsim un copil prea server, sau când intenţionat neglijăm regulile de bun simţ faţă de persoana ce ne-a rănit.

Mânia păcătoasă, în oricare dintre formele descrise mai sus, este un viciu capital pentru că dă naştere la multe alte vicii. Conduce la gânduri păcătoase despre o persoană pe care o dispreţuim foarte mult. Conduce la cuvinte păcătoase atunci când vorbim jignitor despre ea, în faţă sau pe la spate, criticând-o sau încercând să îi întoarcem şi pe alţii împotriva ei. În fine, mânia păcătoasă poate să ducă şi la acţiuni grave împotriva persoanei care ne-a făcut rău. Acest tip de mânie pare să îl fi criticat Isus în predica de pe munte – nu mânia virtuoasă ce caută reabilitarea păcătoşilor (mânia pe care a avut-o El însuşi faţă de farisei), ci mânia vicioasă care urmăreşte răul celui care ne displace. Mânia virtuoasă construieşte comunitatea corectând viciile. În schimb mânia păcătoasă o distruge, căutând doar să îi rănească pe cei care ne-au rănit.

Sf. Paul a asemănat la un moment dat calea creştină cu o cursă pentru care atleţii se auto-disciplinează pentru a putea câştiga un premiu: “Nu ştiţi voi că cei care aleargă pe stadion, toţi aleargă, însă numai unul primeşte premiul? Alergaţi în aşa fel ca să-l câştigaţi. Orice atlet renunţă la toate” (1Corinteni 9,24-25). Într-adevăr, auto-disciplina este crucială atât pentru atlet cât şi pentru creştin, în special când vine vorba de mâncare. Aşa cum atleţii trebuie să aibă grijă de dieta lor şi să practice auto-controlul în a mânca, nici fiinţele umane nu pot mânca orice doresc, oricând doresc şi oricât de mult doresc, dacă este să aibă succes în viaţă.

După cum am discutat în ultima noastră reflecţie, cumpătarea este virtutea care moderează dorinţa noastră de plăcere, în special plăcerea ce ţine de mâncare, băutură şi relaţii sexuale. Cumpătarea moderează de asemenea suferinţa şi frustrarea pe care le putem experimenta atunci când trebuie să mergem înainte fără aceste plăceri, şi poftele noastre rămân nesatisfăcute. Fără cumpătare, tindem să devenim ţâfnoşi, furioşi sau duri cu ceilalţi dacă dorinţa noastră de plăcere nu a fost împlinită. Fără cumpătare, devenim sclavi ai poftelor noastre şi ne trezim cu uşurinţă distraşi de la binele pe care ar trebui să îl facem (este greu să te concentrezi pe o sarcină de serviciu când te gândeşti doar la prăjitura pe care ai văzut-o în vitrina cofetăriei). Lipsa de cumpătare ne face de asemenea egoişti, prin faptul că punem propria noastră dorinţă de plăcere deasupra binelui altora (nu mai sunt atât de atent la nevoile altora când nu mă pot gândi decât la a-mi umple stomacul sau la a-mi potoli setea).

Eu un gurmand lacom?!

Grigore cel Mare descria lăcomia ca fiind “un duşman din lăuntrul nostru” care trebuie să fie domolit înainte ca să poată fi purtate cu succes alte bătălii spirituale. El spunea: “Atâta timp cât stomacul nu este ţinut în frâu, toate virtuţile eşuează”. Lăcomia este o dorinţă dezordonată pentru mâncare şi băutură. Unii oameni care nu sunt supraponderali ar putea să se gândească că ei nu trebuie să se îngrijoreze pentru acest viciu. Cu toate acestea, oameni slăbuţi care nu mănâncă prea multă mâncare ar putea de fapt să fie mai lacomi decât cineva care este obez. Există multe alte căi, pe lângă a mânca prea mult, prin care cineva poate cădea în lăcomie. Sf. Toma de Aquino explică faptul că pentru a evita capcanele lăcomiei, trebuie să ne preocupe nu doar cât de mult mâncăm, ci şi ce, cum şi cât de des mâncăm.

Cât de mult mănânc. Există două întrebări pe care trebuie să ni le punem aici: În primul rând, mănânc cu prea multă lăcomie – mai mult decât porţia mea – astfel încât alţii de la masă sau de la evenimentul social să nu poată primi la fel de mult? Aşa cum ne aminteşte Cartea Ecclesiasticului: “Să nu-ţi întinzi mâna unde altul se va uita, ca să nu-ţi bagi mâna cu el în blid” (Ecclesiastic 31,16). În al doilea rând, mănânc mai mult decât am nevoie? Nu este greşit să ne astâmpărăm foamea până la un punct şi să ne hrănim adecvat. Dar sunt cu uşurinţă capabil să mă ridic de la masă înainte de a mă ghiftui? Adesea umplerea stomacului la capacitate maximă este un semn al ataşamentului meu prea mare faţă de mâncare şi este o altă formă de lăcomie.

Ce mănânc. Am tendinţa de a mânca doar mâncăruri scumpe, rafinate? Sunt un mâncător mofturos? Mănânc doar anumite mâncăruri sau mărci alimentare, sau doresc întotdeauna ca mâncărurile mele să fie preparate într-un anumit fel? Când mi se serveşte o mâncare ce nu intră în preferinţele mele (“Nu este organică!”, “Este o mâncare ciudată pe care nu am gustat-o niciodată!”, “O, nu, prea multe legume!”), încerc să o mănânc cu dragă inimă şi să îmi exprim mulţumirea faţă de cei care au preparat-o, sau mă plâng de mâncarea care se serveşte la cantină sau acasă la masă? Chiar dacă nu spun nimic cu voce tare, mă plâng în sinea mea că nu este mâncarea care îmi place? Dacă răspunsul este “da” la oricare dintre aceste întrebări, acesta este probabil un semn al faptului că şi eu sunt prea ataşat de anumite tipuri de mâncare şi că viciul lăcomiei îmi stăpâneşte sufletul.

Desigur, unii oameni au nevoi dietetice speciale. Cineva cu probleme cu inima, de exemplu, trebuie să evite mâncărurile cu colesterol ridicat. Şi persoanele cu alergie anafilactică la alune trebuie uneori să îşi înştiinţeze gazdele despre aceasta. Dar când vine vorba de gusturile mele personale, sunt dispus să renunţ la mine în anumite ocazii pentru a-i lăsa pe alţii să ia ceea ce preferă sau pentru ca să le arăt respect celor care mă servesc? Să ne gândim la cum se simt alte persoane când percep atitudinea noastră mofturoasă. Când soţia noastră, părinţii noştri sau o gazdă pregătesc o masă pentru noi, dacă simt gusturile noastre “sofisticate”, se pot simţi jenaţi. Pot simţi stresul de a încerca să se adapteze la mofturile noastre. Capriciile noastre ar putea chiar să îi facă să se simtă prost pentru că ei nu au aceleaşi “standarde înalte” în privinţa mâncării ca şi noi.

Cum mănânc. Mănânc prea repede? Dintr-o perspectivă catolică, o masă este mai mult decât o ocazie de a ne astâmpăra foamea şi a ne hrăni trupurile. O masă este un timp de împărtăşire cu alţii şi de a purta conversaţii. Însă atunci când oamenii mănâncă prea repede, ei sunt atât de concentraţi pe a-şi umple stomacurile încât nu mai sunt prea atenţi la alte persoane. Ei nu se gândesc la nevoile celorlalţi aflaţi la masă. În loc să anticipeze cu bunăvoinţă faptul că ceilalţi ar putea dori mai mult vin, mai multă apă sau pâine, omul lacom este mult mai preocupat de a-şi pune în propria farfurie ceea ce doreşte. Şi unuia care este atât de concentrat să îşi umple gura îi este dificil să poarte conversaţii cu cei alături de care stă la masă. Cina pentru o astfel de persoană devine mai mult un timp pentru satisfacerea propriului apetit decât un cadru pentru comuniunea cu ceilalţi. În loc să trăiască un moment de împărtăşire în jurul mesei, aşa cum trebuie să facă fiinţele umane, unii oameni mănâncă asemenea animalelor, care doar întâmplător mănâncă din aceeaşi troacă, uitându-se doar la mâncare, umplându-şi gurile, şi fără a se privi vreodată în ochi unele cu altele.

În plus, când o persoană mănâncă prea repede, nici nu se bucură atât de mult de mâncarea în sine. Dumnezeu a pus plăcere în mâncarea bună; trebuie să ne mâncăm încet mâncarea pentru a ne putea cu adevărat bucura de ea! Persoana care mănâncă întotdeauna pe fugă nu este capabilă să se delecteze cu plăcerea unei mâncări bune.

Când mănânc. Îmi trebuie întotdeauna să mănânc atunci când simt senzaţia de foame? În familia noastră, copilaşii noştri au trecut fiecare printr-o perioadă dificilă în care trebuiau să înveţe să îşi exprime în mod adecvat dorinţa de a mânca sau a bea ceva. În acele luni de tranziţie, de îndată ce simţeau cea mai mică senzaţie de foame sau sete, obişnuiau să strige cu o voce suferindă de parcă se aflau în mijlocul unei crize majore: “Mi-e atât de foame!” sau “Suuuc! Suuuc!” Şi, desigur, se aşteptau ca foamea sau setea lor să fie satisfăcute imediat.

În mod similar, când pofta noastră de mâncare nu este ţinută sub control, ea devine asemenea unui copilaş înlăuntrul nostru care strigă: “Vreau ciocolată!” sau “Am nevoie imediată de o cafea!” sau “Îmi trebuie acum cartofi prăjiţi de la McDonald’s, chiar acum!” Şi asemenea unui puşti nedisciplinat, lăsăm apetitul nostru să ne controleze. Am putea să o ţinem tot dintr-o gustare în alta de-a lungul întregii zile, pentru că orice senzaţie de foame ar fi prea dureroasă. Sau am putea să începem să mâncăm înainte să se aşeze ceilalţi la masă. Sau ne-am trezi că tot luăm pauze spontane de 10 minute de la muncă, sau că dăm bani pe lucruri pe care nu le aveam în plan – toate acestea pentru a ne potoli acea voce continuă, imperativă a poftei noastre de mâncare.

Postul

A posti este un lucru necesar pentru a ne elibera voinţa de sclavia apetitului nostru. Aquino spunea că postul ţine în frâu poftele trupeşti. Abţinându-ne cu o anumită frecvenţă regulată de la mâncare şi băutură, îi dăm voinţei noastre ocazia de a practica spunerea lui “nu” în faţa foamei şi setei noastre. Ca rezultat, voinţa noastră devine mai puternică şi este mai greu să fim controlaţi de apetitul nostru sau să devenim frustraţi atunci el nu este satisfăcut imediat. Când refuzăm să cedăm în faţa poftei noastre de mâncare pentru lucruri mici precum ciocolata pe durata Postului Mare, sau carnea în zilele de vineri, dobândim un mai mare auto-control. Acesta este unul dintre motivele pentru care Biserica stabileşte anumite perioade precum Postul Mare şi vinerile ca zile speciale de penitenţă: pentru ca să avem ocazii regulate de a practica auto-controlul şi a creşte astfel în cumpătare.

Beţia şi abstinenţa de la alcool

În final, o notă despre beţie şi abstinenţa de la alcool. A bea alcool nu este în sine un lucru imoral, dar beţia este. Într-adevăr, beţia – a bea până la punctul în care uzul raţiunii noastre este întunecat şi ne pierdem controlul – este un păcat de moarte, potrivit lui Toma de Aquino. Sf. Paul enumeră beţia între păcatele care ne ţin departe de împărăţia lui Dumnezeu (1Corinteni 6,10; Galateni 5,21).

Aquino explică faptul că atunci când un om este conştient de faptul că a băut prea mult dar doreşte să se îmbete în loc să se oprească din băut, beţia lui este un păcat de moarte, deoarece “cu ştiinţă şi cu voinţă se lipseşte pe sine de uzul raţiunii cu ajutorul căreia poate să facă acte de virtute şi să evite păcatul, şi astfel păcătuieşte grav expunându-se riscului de a cădea în păcat” (Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica II-II, Q. 150, Art. 2). După cum a spus odată în clasă un fost student: “Este deja destul de greu să încerci să fii un bun creştin atunci când eşti treaz!” Într-adevăr, trăirea virtuţilor este dificilă chiar şi atunci când ne este intact uzul raţiunii. A ne pune de bunăvoie într-o situaţie care împiedică uzul raţiunii noastre, aşa cum se întâmplă atunci când ne îmbătăm, compromite şi mai mult capacitatea noastră de a face binele şi a ne împotrivi păcatului.

Cele mai importante 10 evenimente pozitive pentru familie

1. SUA are o Cameră a Reprezentanţilor pro-life
În cel de-al 112-lea Congres, Camera Reprezentanţilor va fi în mod copleşitor pro-life. În noiembrie, alegătorii au ales 248 de membri pro-life – o majoritate clară şi un câştig net de 44 de locuri. Cel de-a 111-lea Congres a fost condus de susţinători ai avortului precum Nancy Pelosi, James Clayburn şi Steny Hoyer. Noua conducere îi include pe John Boehner, Eric Cantor şi Kevin McCarthy, toţi dedicaţi viziunii pro-life. Cauza pro-life a câştigat de asemenea 6 locuri în Senat, ajungând la un total de 46. Se aşteaptă deci ca noul Congres să contrabalanseze administraţia care este în mod făţiş pro-avort. În plus, se vede din actuala evoluţie cât de fals este mitul media conform căruia un candidat pro-life este unul predestinat să piardă.

2. Rusia este hotărâtă să oprească declinul demografic
Într-un discurs din 10 decembrie anul trecut către naţiune, preşedintele rus Dmitri Medvedev a avertizat asupra unui dezastru demografic iminent, îndemnându-i pe ruşi să aibă mai mulţi copii. Rusia are una dintre cele mai scăzute rate de natalitate din lume, înregistrând aproximativ două avorturi la fiecare naştere, înregistrând anual o scădere netă a populaţiei de 700.000 de persoane. “Vorbim de o ameninţare gravă”, a spus Medvedev. “Conform experţilor, o bună cale de a depăşi criza este creşterea radicală a numărului de familii cu trei sau mai mulţi copii.” Primul Summit Demografic din lume va avea loc la Moscova, între 28 şi 30 iunie.

3. Alegătorii californieni au respins legalizarea marijuanei
Californienii au respins cu 56% împotrivă faţă de 44% pentru propunerea de legalizare a marijuanei. Congresul Mondial al Familiilor (WCF) s-a alăturat unei coaliţii formate din grupuri anti-drog şi pro-familie în opoziţia faţă de această propunere legislativă. WCF a subliniat impactul devastator al drogurilor asupra familiilor şi faptul că legalizarea dă impresia acceptării de către societate a drogurilor, conducând la creşterea experimentării lor, în special de către tineri. După ce Olanda şi-a liberalizat legile privind drogurile, consumul de marijuana la tinerii cu vârsta între 18 şi 20 de ani a crescut de la 15% în 1984 la 44% în 1986.

4. Canadienii au învins legea privind legalizarea eutanasiei şi a sinuciderii asistate
Datorită în parte eforturilor Coaliţiei de Prevenire a Eutanasiei, la 21 aprilie, cu 228 de voturi împotrivă şi 59 pentru, Parlamentul canadian a respins legea C-394, care ar fi legalizat eutanasia şi sinuciderea asistată. Sondajele i-au arătat pe canadienii pe bună dreptate îngrijoraţi că legalizarea ar aduce riscuri pentru cei bătrâni şi vulnerabili. Au refuzat de asemenea să pornească pe acest drum periculos, care a condus la moartea la cerere în alte ţări. Miliardarul anti-familie George Soros este principalul susţinător financiar atât al legalizării drogurilor cât şi al eutanasiei.

5. În Spania s-au desfăşurat marşuri impresionante împotriva extinderii legii avortului
La 6 martie 2010 au fost organizate demonstraţii pro-life masive în peste 100 de oraşe din Spania, protestându-se astfel împotriva legii extinse a avortului. (Noua lege permite avortul pentru copii chiar şi de 16 ani, fără a fi nevoie de acordul părinţilor, şi prevede avort la cerere până la săptămâna a 14-a, şi până la a 22-a dacă există un certificat că sarcina ameninţă sănătatea mamei.) Guvernul socialist spaniol a făcut tot posibilul pentru subminarea familiei, inclusiv prin instituirea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. În răspuns, Spania şi-a dezvoltat cea mai bine organizată mişcare pro-familie din Europa. În martie, o jumătate de milioane de persoane au protestat împotriva noii legi în Madrid. Ignacio Arsuaga de la HazteOir.org (Fă-te auzit), a dat citire unei scrisori din partea directorului general al WCF, Larry Jacobs, subliniind că în 2008 avortul a fost principala cauză de deces în Spania. Un grup spaniol a cerut organizarea în Spania a Congresului Mondial al Familiilor, ediţia a VI-a, în 2012.

6. Marea Britanie intenţionează să blocheze accesul copiilor la pornografie
Guvernul Marii Britanii negociază cu firmele ce oferă internet prin cablu (ISP) pentru a se asigura că pornografia nu este accesibilă copiilor. Ministrul comunicaţiilor, Ed Vaizey, cere ISP-urilor să instituie un sistem “opt-in” pentru adulţi, în locul sistemului actual “opt-out” (clienţii vor trebui să indice în mod specific siturile pentru adulţi la care doresc să aibă acces). Revista “Psychologies” a arătat că în Marea Britanie, 1 din 3 copii în vârstă de 10 ani a văzut pornografie online. Dr. Janice Shaw Crouse (Concerned Women for America) afirmă că 12% dintre siturile de pe internet sunt pornografice, 260 de situri noi apărând zi de zi, cu 30.000 de internauţi ce privesc pornografie în fiecare secundă. Miranda Suit, co-fondatoare a SaferMedia, declară că vizionarea pornografiei de către copii “a devenit o problemă de sănătate mentală, dat fiind că ştim cât rău provoacă. Vedem deja comportamente sexuale perverse în rândul copiilor.” Dacă ISP-urile nu vor acţiona, Londra ameninţă cu o soluţie legislativă.

7. Naţiunile în curs de dezvoltare resping dispoziţia UE privind orientarea sexuală
În procesul renegocierii pactului comercial cu Uniunea Europeană, un grup de 79 de ţări în curs de dezvoltare (din Africa, insulele din Pacific şi Caraibe) au cerut UE să înceteze să preseze pentru nediscriminarea după orientarea sexuală. Într-o scrisoare trimisă în luna octombrie, grupul APC afirmă: “Parteneriatul comercial poate să fie activ şi pe deplin funcţional cu respectul cuvenit pentru diferenţele sociale şi diversitatea culturală a celor două părţi.” Dat fiind că UE este responsabilă pentru mai bine de jumătate din ajutorul dat pentru dezvoltare, şi rămâne principalul partener comercial al Africii, scrisoarea amintită reprezintă o decizie curajoasă.

8. Europa conservă dreptul la conştiinţă pentru cadrele medicale
Ceea ce a pornit ca o rezoluţie de pedepsire a lucrătorilor din domeniul medical care refuză să efectueze avorturi, a devenit o recunoaştere a dreptului la obiecţia de conştiinţă. Un comitet al legislaturii Consiliului Europei a adoptat o rezoluţie care căuta penalizarea acestor lucrători. Mulţumită însă unei coaliţii de legislatori din Italia şi Irlanda, rezoluţia finală stipulează în schimb că “nici un spital, nici o instituţie şi nici o persoană nu pot să fie subiect al presiunilor sau să sufere discriminare sub orice formă pentru refuzul de a efectua, permite sau asista un avort”. Rezoluţia se aşteaptă să aibă un impact semnificativ asupra Curţii Europene a Drepturilor Omului, care citează adesea acţiunile Consiliului în deciziile ei.

9. Ungaria ar putea avea o Constituţie pro-life şi pro-căsătorie
Noul guvern de centru-dreapta al Ungariei promovează o Constituţie care apără dreptul la viaţă şi defineşte căsătoria ca uniunea dintre un bărbat şi o femeie. Sub comunism, avortul era disponibil la cerere. Astăzi Ungaria are una dintre cele mai mari rate de avort din Europa, cu 30% dintre sarcini sfârşind cu un avort. Rata naşterilor este în mod corespunzător mică, 1,39 copii per femeie, când este nevoie de 2,13 doar pentru înlocuirea populaţiei actuale.

10. Membrii ONU au respins Raportul despre educaţia sexuală al raportorului special
Într-o mişcare surprinzătoare, la sfârşitul lunii octombrie 2010, cu mult peste jumătate dintre statele membre ale ONU au respins raportul realizat de raportorul special, care susţinea o educaţie sexuală radicală. State din Caraibe, Africa şi Orientul Mijlociu au protestat puternic, alături de Vatican şi Federaţia Rusă. Delegaţia americană a susţinut măsura. Vernor Munoz Villalobos, raportorul special al ONU pentru educaţie, a declarat că scopul principal al acestei îndoctrinări educaţionale ar fi sublinierea “plăcerii din sexualitate şi bucuriei practicării ei”. A condamnat “ideile religioase” şi mentalitatea “patriarhală” pentru că stau în calea plăcerilor sexuale.

Cele mai importante 10 evenimente negative pentru familie

1. Tribunalul din Ontario încearcă legalizarea prostituţiei în Canada
În septembrie 2010, un singur judecător al Curţii Superioare din Ontario, Susan Himel, a reuşit să anuleze trei prevederi ale codului penal al Canadei cu privire la prostituţie. Himel a decis că interzicerea bordelurilor, câştigarea traiului din prostituţie şi comunicarea în scopul prostituţiei pun în pericol siguranţa prostituatelor (“lucrătoare în industria sexului”, în jargon liberal), şi prin urmare încalcă prevederile Cartei Drepturilor din Canada. Judecătoarea doreşte să creeze un mediu “de muncă” sigur pentru prostituate. Faptul că prostituţia este inerent exploatatoare, degradantă şi periculoasă nu a intrat în calculele ei. Asociaţia REAL Women of Canada a intervenit în acest caz, opunându-se legalizării. În luna decembrie, Curtea Supremă din Ontario a decretat o amânare care va menţine deocamdată legile neschimbate.

2. Ciudad de Mexico a aprobat “căsătoriile” homosexuale
Sfidând Constituţia Mexicului, care defineşte căsătoria ca încheindu-se între un bărbat şi o femeie, în 4 martie 2010, conducerea socialistă a districtului federal ce include Ciudad de Mexico a început să permită “căsătoriile” homosexuale. Această mişcare a provocat o opoziţie puternică din partea preşedintelui Felipe Calderon şi a Bisericii Catolice. “Red Familia” a strâns peste 50.000 de semnături într-o petiţie împotriva “căsătoriilor” între persoane de acelaşi sex. WCF a lansat la rândul ei “Petiţia către lideri pentru salvarea căsătoriei în Ciudad de Mexico”, petiţie ce a strâns sprijinul a 120 de lideri pro-familie din lumea întreagă. Directorul general al WCF, Larry Jacobs, a acuzat: “Aceste substitute pentru căsătorie degradează familia şi neagă copilului dreptul de a avea o mamă şi un tată”.

3. Kenya a aprobat o Constituţie ce subminează dreptul la viaţă
În luna august a anului trecut, Kenya a adoptat o nouă Constituţie, în care una dintre prevederi recunoaşte dreptul la viaţă, în timp ce alta creează o excepţie bazată pe starea de sănătate a mamei atât de largă încât permite avortul la cerere. WCF a strâns semnăturile a peste 200 de lideri din 25 de naţiuni, în sprijinul forţelor pro-life din Kenya. Se vehiculează faptul că administraţia Obama ar fi cheltuit 30 de milioane de dolari pentru a se asigura de ratificarea Constituţiei. Primul preşedinte al SUA de obârşie africană cheltuieşte bani din taxe pentru a facilita uciderea de copii africani.

4. Ted Turner doreşte o politică mondială “un copil per familie”
Ted Turner a cerut recent adoptarea unei politici globale “un copil per familie”. Fondatorul CNN, tată a cinci copii, a lăudat “planificarea familială” fascistă promovată de China, care – spune el – impune “penalităţi, sub formă de taxe şi altele, pentru cei care au mai mult de un copil”. După cum arată Institutul pentru Cercetarea Populaţiei, “poliţia de control a populaţiei chineze [...] arestează femeile pentru crima de a fi gravide cu copii ilegali, le închid fără proces şi le forţează să avorteze.” A numi controlul populaţiei practicat în China “planificare familială” este ca şi cum ai spune despre ghilotinare că serveşte la a te bărbieri şi tunde.

5. Hollywood-ul sexualizează tinerele fete
Consiliul pentru Televiziune al Părinţilor a dat publicităţii un raport care arată că Hollywood-ul prezintă în mod insistent tinerele fete în situaţii cu caracter sexual. În baza unor sondaje făcute pe cele mai urmărite 25 de emisiuni pentru cei cu vârsta între 12 şi 17 ani, în 2009 şi 2010, procentul de fete prezentate în situaţii sexuale este mai mare decât în cazul femeilor adulte (47% pentru fete, versus 29% pentru femei). Mai mult, 93% dintre aceste situaţii implică tineri şi adolescenţi în contexte definite ca “nesănătoase” de Asociaţia Psihologică Americană. Hollywood-ul răspunde susţinând că aceste prezentări în ipostaze sexuale nu au nici un impact asupra comportamentului adolescenţilor. Dacă este aşa, de ce firmele cheltuiesc milioane de dolari pentru difuzarea de reclame comerciale în orele maximă audienţă – pentru că media nu schimbă comportamentul consumatorului?

6. În SUA se înregistrează un nivel ridicat de naşteri în afara căsătoriei între cei cu mai puţină educaţie
Raportul “Când căsătoria dispare: îndepărtarea de căsătorie a Americii mijlocii” arată cel mai mare declin în etica maritală între persoanele cu studii medii (liceu). Între cei cu studii superioare (cu facultatea absolvită, reprezentând 30% din populaţie), angajamentul faţă de căsătorie este încă puternic. La sfârşitul anilor 2000, doar 6% dintre copiii născuţi din mame cu studii superioare erau în afara căsătoriei, comparativ cu 44% în cazul mamelor cu studii medii, respectiv 54% în cazul mamelor care nu au terminat nici măcar liceul. Fenomenul este atribuit eşecului în creştere în rândul celor cu studii medii în a îmbrăţişa religia şi valorile tradiţionale. Raportul a fost realizat de Proiectul Naţional privind Căsătoria de la Universitatea din Virginia şi Institutul pentru Valorile Americane.

7. Abrogarea legii “Don’t Ask Don’t Tell”
Este una dintre acţiunile cele mai dăunătoare – după multe presiuni din partea preşedintelui, în luna decembrie, Congresul american a votat pentru respingerea legii cunoscute sub numele “Don’t Ask, Don’t Tell” (“Nu întreba, nu spune”), permiţând homosexualilor declaraţi să servească în armata SUA. Această mişcare constituie un pas major spre homosexualizarea societăţii americane, şi a înregistrat opoziţia a peste 1.000 de ofiţeri în rezervă. De asemenea, ignoră un nou studiu care arată că bărbaţii homosexuali şi bisexuali sunt de 44 de ori mai supuşi riscului de a se infecta cu HIV decât populaţia generală. Conferind credibilitate unui stil de viaţă anormal, mişcarea va promova de asemenea agenda homosexuală în legile privind educaţia, adopţia şi căsătoria.

8. Planned Parenthood consideră avortul şi contracepţia drept măsuri de stimulare economică
Preşedintele Planned Parenthood, Cecile Richards, a declarat că guvernul ar trebui să plătească pentru avort şi contracepţie pentru toată lumea, ca o măsură de reducere a cheltuielilor. “Controlul naşterilor este unul dintre acele elemente care economisesc cu adevărat banii guvernului”, susţine Richards. Acelaşi mit a mai fost declamat de fostul preşedinte al Camerei Reprezentanţilor, Nancy Pelosi, şi de secretarul de stat Hillary Clinton. Susţinătorii lui afirmă că copiii născuţi în familii sărace sau aparţinând minorităţilor sunt o povară pentru societate, şi orice acţiune pe care o poate întreprinde guvernul pentru a împiedica naşterea lor va economisi în cele din urmă banii contribuabililor. Este vechiul argument eugenetic. Doar dogmatismul rigid al stângii contraceptive poate susţine această absurditate în faţa declinului mondial al ratelor natalităţii.

9. În Europa este în creştere intoleranţa anti-creştină
În recenta sa vizită în Marea Britanie, Papa Benedict al XVI-lea a vorbit împotriva discriminării anti-creştine într-un continent care a fost odinioară leagăn al creştinismului: “Nu pot decât să îmi exprim îngrijorarea în faţa marginalizării crescânde a religiei, în particular a creştinismului, care are loc în anumite cercuri, chiar şi în naţiuni care pun un mare accent pe toleranţă”. În numele protejării drepturilor “minorităţilor sexuale”, guvernele europene îi penalizează tot mai mult pe cei care sunt în dezacord cu ele. În 2009, guvernul socialist al Spaniei a dat o amendă de 100.000 de euro pentru o serie de reclame care promovau familia tradiţională şi criticau stilul de viaţă homosexual. Într-un continent care a văzut în urmă cu 500 de ani arderea presupuselor vrăjitoare, se desfăşoară o nouă vânătoare de vrăjitoare, care încearcă să îi elimine pe cei care îndrăznesc să nu fie de acord cu etica socială a elitelor.

10. UE încearcă recunoaşterea pe uşa din dos a “căsătoriilor” homosexuale
Birocraţii UE sunt asemenea micilor termite inteligente şi harnice, încercând mereu să născocească noi modalităţi pentru subminarea valorilor tradiţionale. Şi consideră că au găsit aşa ceva în aşa-numitul Program Stockholm, care stabileşte un cadru pentru cooperarea în domeniul dreptului civil între statele membre ale Uniunii Europene. Paragraful 40 din document subliniază “nevoia de a asigura recunoaşterea reciprocă a documentelor oficiale date de administraţiile naţionale”, pentru “a oferi cetăţenilor posibilitatea să îşi exercite drepturile de liberă mişcare”. Dacă documentul ar fi adoptat, “căsătoria” homosexuală ar intra cu ajutorul acestui cal troian în naţiuni ca Polonia şi Letonia. Cetăţenii Spaniei sau ai Olandei, unde există “căsătorii” homosexuale, ar avea posibilitatea să forţeze recunoaşterea “uniunilor” lor în statele în care s-ar putea muta, sub argumentul “recunoaşterii reciproce a documentelor oficiale”, deşi UE nu a avut niciodată autoritatea de a formula legislaţii familiale.

Virtutea cumpătării are uneori o reputaţie proastă. Ca virtute ce “moderează atracţiile plăcerilor” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1809), mulţi oameni obiectează astăzi în faţa unei astfel de idei: “La urma urmelor ce este rău în căutarea plăcerii?” sau “Experimentarea plăcerii nu e greşită. Nu fac rău nimănui!” sau “Nu ar trebui să mă pot bucura de cât de multă plăcere pot?” Chiar şi pentru unii creştini, cumpătarea, care cere auto-control şi moderaţie, poate părea o virtute plictisitoare sau chiar sumbră. Nu mânca şi nu bea prea mult. Nu experimenta plăcerea sexuală – decât în anumite contexte. Din această perspectivă negativă, cumpătarea apare ca un mare şi lung “nu”.

În tradiţia catolică, însă, accentul în cumpătare nu cade pe negarea plăcerilor personale. Cumpătarea, mai degrabă, ne permite să experimentăm cele mai bune lucruri din viaţă. După cum vom vedea, cumpătarea nu este un lung “nu” ci mai degrabă un “da” spus celor mai înalte bucurii ale vieţii.

Chipsuri şi salsa

Frumuseţea virtuţii cumpătării îmi aminteşte de chipsuri şi de salsa. Dacă aţi mâncat vreodată într-un restaurant mexican, aţi fost probabil servit cu un coş mare cu chipsuri multicolore şi un bol cu salsa roşu, în aşteptarea felului principal. Dar până când chelnerul aduce platoul cu mâncarea comandată, ai mâncat deja toate chipsurile şi te simţi prea plin ca să mănânci ceea ce ai comandat! Cu siguranţă, nu este nimic greşit în a mânca o mână de chipsuri cu salsa înainte de masă, dar când te umpli cu ele nu mai poţi să te bucuri de felul principal.

Similar, nu este nimic greşit în plăcerea însăşi. Conform Sf. Toma de Aquino, Dumnezeu a pus cea mai mare cantitate de plăcere în cele mai necesare acţiuni din viaţa omului – acelea care sunt necesare pentru conservarea individului (nevoia umană de a mânca şi de a bea) şi pentru conservarea speciei ca întreg (actul sexual). Şi El doreşte ca noi să ne bucurăm de aceste plăceri şi de altele. Dar dacă nu suntem atenţi să ne moderăm atracţia faţă de aceste plăceri ale simţurilor, ne vom umple cu ele şi nu vom putea să ne bucurăm de “felul principal” al vieţii, adică de bunurile cele mai înalte ale vieţii, precum adevărul, bunătatea, frumuseţea, prietenia şi iubirea.

Făcut pentru mult mai mult

Omul este făcut pentru mult mai mult decât plăcerea. El este făcut pentru a da ce e mai bun din propria sa persoană în relaţiile pe care le are. Lipsa cumpătării îl împiedică pe un om să îl iubească pe Dumnezeu, să îşi iubească soţul sau soţia, copiii şi prietenii atât de bine cum ar putea. Când unui om îi lipseşte autocontrolul, el va deveni un sclav al dorinţei sale de plăcere, concentrându-se mereu în mod egoist asupra obţinerii plăcerii. Un astfel de om va avea dificultăţi în a se sacrifica pentru alţii. El va pune adesea dorinţele şi gusturile sale înaintea altora. Va fi egoist. S-ar putea să fie atât de concentrat asupra satisfacerii propriei persoane încât să nu sesizeze nevoile celor din jurul său. Mai rău: ar putea chiar să se folosească de aţii ca mijloace pentru a experimenta plăcerile pe care şi le doreşte.

Din păcate aşa trăiesc mulţi oameni astăzi, căutând plăcere după plăcere. Gândiţi-vă de exemplu la un adolescent, a cărui sâmbătă întreagă poate să constea în urmărirea unui meci la televizor, ascultarea de muzică la iPod, jocuri pe calculator, trimiterea de SMS-uri prietenilor, şi totul în timp ce se umple de sucuri şi sandvişuri, atent ca nu cumva să îi fie foame sau sete mai mult de câteva secunde. Când un tânăr este atât de robit de pasiunile sale, trecând de la o plăcere la alta, cum să te mire că îi este dificil să aibă relaţii de prietenie adevărate sau să poarte conversaţii semnificative cu cei din jurul său? El are doar antrenamentul concentrării pe satisfacerea plăcerilor personale, astfel că îi este greu să intre în vieţile altor oameni şi să se dăruiască acestora.

Vreau, vreau, vreau!

Aristotel numeşte lipsa de cumpătare “o greşeală copilărească”, pentru că face ca o persoană să acţioneze ca un copil din trei perspective [1]. În primul rând este vorba de dorinţele sale. Un copil nu caută ceea este bun după o raţiune corectă. El doreşte ceea ce este mai bun după cum îi spune stomacul. Imediat ce stomacul îi face zgomot el strigă: “Mi-e aşa de foame! Vreau mâncare!” Când simte că îi este sete plânge: “Apă, apă! Mamă, dă-mi apă!” Nu are importanţă dacă simte setea în momentul consacrării, la Liturghie, şi va striga chiar dacă sunt sute de persoane de faţă. Nu îi pasă nici dacă e la medic, unde nu este mâncare sau băutură. Îi trebuie? Cere!

Mai departe, un copil nedisciplinat poate vedea într-un magazin o jucărie şi să îi ceară mamei să i-o cumpere. Nu contează pentru el dacă mama îi spune: “Nu era pe lista noastră de cumpărături” sau “Costă prea mult, dragule” sau “Ai deja cinci jucării ca aceasta acasă!” Copilul nu urmează o astfel de logică. El vede ceva ce îşi doreşte, şi dacă nu va obţine acel lucru va fi în stare să se trântească pe jos, dând din picioare şi urlând isteric: “Vreau, vreau, vreau!” Noi, adulţii, acţionăm ca şi copiii atunci când cedăm concupiscenţei – înclinarea spre rău care vine din natura noastră căzută. Concupiscenţa lăsată liberă este ca un copil răsfăţat ce strigă “Vreau! Vreau! Vreau!” Devenim un astfel de copil de fiecare dată când mâncăm o ciocolată deşi ştim că nu ar trebui să o facem, când aruncăm o a doua privire, mai plină de dorinţă, acelei femei provocatoare din cine ştie ce reclamă, sau când cumpărăm acel drăguţ articol de îmbrăcăminte despre care ştim că nu avem cu adevărat nevoie de el.

În al doilea rând, persoanei căreia îi lipseşte cumpătarea este asemenea unui copil nedisciplinat şi lăsat după capul lui. Cu cât un copil primeşte ceea ce doreşte, cu atât devine mai încăpăţânat. Similar, cu cât mai mult ne lăsăm pradă concupiscenţei, cu atât ea câştigă mai multă putere asupra noastră. Înainte de convertirea sa, Sf. Augustin, de exemplu, descoperise că cu cât se deda mai mult desfrânării cu atât avea mai puţină forţă să îi reziste: “Când m-am dedat desfrânării s-a născut un obicei, şi când nu m-am împotrivit obiceiului a devenit o necesitate” [2].

În al treilea rând, la un copil cu cât îi este mai mult controlată încăpăţânarea, cu atât devine mai disciplinat. Similar, cu cât concupiscenţa este mai mult ţinută în frâu, cu atât dorinţele devin mai moderate. Dorinţele concupiscente vor avea mai puţină forţă de a controla persoana în cauză. Aceasta este vestea cea bună pentru cei care se luptă să se elibereze de dorinţele concupiscente. Deşi bătălia poate părea la început extrem de dificilă, chiar imposibil de câştigat, cu cât ne împotrivim mai mult lor cu atât se întăreşte mai mult voinţa de a face binele, iar acele dorinţe necontrolate vor slăbi treptat chingile asupra sufletului.

Cel mai dezgustător viciu

Sf. Toma de Aquino caracterizează lipsa de cumpătare drept cel mai dezgustător viciu. El oferă două motive în susţinerea afirmaţiei sale. În primul rând, lipsa de cumpătare este cel mai puternic în contradicţie cu demnitatea noastră de persoane umane. Asemenea animalelor, şi noi avem dorinţe legate de mâncare, băutură, sex. Dar, spre deosebire de animale, noi nu trebuie să fim sclavi ai acestor dorinţe. Dumnezeu ne-a dat intelectul şi voinţa prin care suntem capabili să ne ridicăm deasupra pasiunilor noastre. Noi putem să reflectăm asupra modului în care dorim să ne trăim viaţa şi apoi, în baza acestei reflecţii, putem să alegem să acţionăm ca atare. Ca persoane umane, noi putem alege ce să facem cu dorinţele după diverse plăceri care se nasc în interiorul nostru. În timp ce îţi este foame, poţi alege să renunţi la un sandviş pentru a-l da unui cerşetor pe stradă. În timp ce simţi dorinţe sexuale pentru o femeie care nu îţi este soţie, poţi totuşi să alegi să nu răspunzi acestor dorinţe. Animalele nu sunt însă capabile de astfel de comportamente, ele mergând după apetit şi instinct. Aşadar, atunci când ne lipseşte cumpătarea, suntem controlaţi de apetitul pentru plăcere, asemenea animalelor.

În al doilea rând, lipsa de cumpătare este dezgustătoare pentru că face să pălească raţiunea noastră, din care izvorăsc faptele noastre bune. Când lipseşte autocontrolul cumpătării, o serie de virtuţi sunt subminate, deoarece devenim sclavi ai copilului concupiscent ce strigă în noi “Vreau! Vreau! Vreau!” Şi această voce a concupiscenţei este atât de puternică încât nu mai auzim cu claritate vocea raţiunii. Orice hotărâri am fi luat pentru această săptămână, dorinţa de a experimenta anumite plăceri este atât de puternică încât punem hotărârile deoparte. Orice ar încerca conştiinţa să ne amintească, ne vom trezi găsind explicaţii şi scuze pentru acţiunile noastre necumpătate, fie că mâncăm o ciocolată (“renunţ săptămâna viitoare”), fie că bem o bere (“acum sunt cu prietenii”), cheltuim bani pe ceva ce nu avem nevoie (“dar e un chilipir!”), privim prea mult la televizor (“numai la emisiunea aceasta mă mai uit şi gata”), sau rămânem mai mult cu privirea asupra unei domniţe îmbrăcate într-un anumit fel (“mă uit doar cât e de frumoasă, nimic mai mult”).

Într-adevăr, lipsa de cumpătare prinde sufletul în capcana căutării propriei plăceri. În următoarele reflecţii, vom vorbi despre unele vicii care ne amăgesc să acţionăm necumpătat şi despre moduri specifice prin care putem depăşi astfel de situaţii.

Note

[1] Aristotel, Etica nicomahică, III, 12.
[2] Sf. Augustin, Confesiuni, 8.5.

Vă îngrijoraţi ce gândesc alţii despre Dvs? Spuneţi sau faceţi uneori ceva doar ca să atrageţi atenţia asupra propriei persoane? Reluaţi în minte conversaţii avute, întrebându-vă dacă aţi lăsat o impresie bună? Dacă da, s-ar putea să vă confruntaţi cu viciul cunoscut ca vanitate. Conform Sf. Toma de Aquino, nu este nimic greşit ca alţii să ne recunoască faptele noastre bune şi calităţile noastre. De fapt, a căuta să trăieşti într-un mod care îi inspiră pe ceilalţi să dea slavă lui Dumnezeu şi să caute să ducă o viaţă mai virtuoasă este un lucru bun.

Isus însuşi a spus: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5,16). Dar a căuta lauda din partea oamenilor doar de dragul laudei este greşit. O astfel de persoană doreşte slăvirea proprie mai mult decât slăvirea lui Dumnezeu. Doreşte să primească laude de la oameni, care reprezintă o glorie în van, goală, schimbătoare şi adesea eronată. Aquino explică faptul că gloria pe care o căutăm poate să fie în van în trei moduri.

Simptomele vanităţii

În primul rând este în van să cauţi laudă pentru ceva ce nu este cu adevărat demn de laudă. Desigur, aici se include şi căutarea aprecierii pentru acte care sunt păcate. Studentul care, de exemplu, speră să câştige respectul colegilor săi prin beţiile sale, prin aventurile sale sexuale, sau copiind la un examen, nu caută gloria adevărată ci cea în van.

Chiar şi creştinii practicanţi sunt însă susceptibili de acest viciu când plănuiesc să îşi trăiască vieţile după standardele de fericire şi succes fixate de lume. De exemplu, unii dintre noi am putea spera să câştigăm respectul din partea prietenilor şi membrilor familiei pentru o carieră de succes, prin hainele la modă, prin succesul copiilor la şcoală, locuind într-o casă frumoasă ş.a. Acestea nu sunt ţeluri rele în ele însele, dar ne pot distrage de la urmărirea unor idealuri creştine precum caritatea, generozitatea, simplitatea şi umilinţa. Dacă aceste ţeluri lumeşti ne împiedică să trăim o viaţă cu adevărat demnă de laudă – o viaţă de virtute şi sfinţenie – atunci probabil căutăm gloria deşartă a acestei lumi mai mult decât gloria lui Dumnezeu.

În al doilea rând, este greşit să căutăm gloria din partea unor persoane a căror judecată nu este sănătoasă. Majoritatea dorim aprobarea şefilor, părinţilor, soţilor sau prietenilor. Şi este ceva natural. Dar dacă aceste persoane nu înţeleg cu adevărat ce înseamnă o viaţă bună, virtuoasă, aproape sigur vom ajunge dezamăgiţi, frustraţi sau induşi în eroare. A căuta recunoaşterea din partea lor înseamnă a căuta o glorie în van, dat fiind că ei nu pot să judece ceea ce merită cu adevărat lăudat. Uneori vor aprecia lucrurile greşite şi vor eşua în a recunoaşte tocmai ceea ce e nobil în viaţă. S-ar putea chiar dispreţuiască aspecte ale vieţii noastră creştine. De aceea, în loc să căutăm aprobarea oamenilor acestei lumi, ar trebui să căutăm lauda lui Cristos – şi, prin extindere, a credincioşilor Săi, care judecă după standardele Sale, nu ale lumii.

Gloria lui Dumnezeu sau gloria mea?

În al treilea rând, căutarea gloriei este greşită dacă în inima sa omul caută mai mult gloria umană decât gloria lui Dumnezeu. Facem faptele virtuoase din iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni, sau o parte din noi doreşte să fim observaţi şi stimaţi – pentru aceste fapte – de către ceilalţi? De exemplu, un catehet poate să se dedice cu multă pasiune catehezei în parohie, dar în parte pentru că îi plac laudele ce le primeşte de la preotul paroh sau de la credincioşii din parohie pentru buna sa activitate. În mod similar, nişte părinţi catolici pot să ajungă devreme la Liturghie şi să îşi pregătească copiii să se comporte frumos la Liturghie, nu doar de dragul dezvoltării spirituale a acestora, ci şi pentru că le place atenţia pe care o primesc (“Ce familie catolică frumoasă!”). În măsura în care facem fapte bune pentru a atrage atenţia asupra noastră şi nu a lui Dumnezeu, în această măsură suferim de vanitate.

Similar, atunci când vine vorba de practicile devoţionale, Isus spune: “Aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea răsplată înaintea Tatălui vostru din ceruri” (Matei 6,1). Această învăţătură a lui Isus ne provoacă să ne examinăm cât de pure ne sunt motivaţiile atunci când ne practicăm credinţa. Îi aducem cult lui Dumnezeu şi slujim Biserica Sa doar din iubire altruistă faţă de Dumnezeu, sau există în noi o parte egoistă, ce caută să primească atenţie şi laude de la oameni? Adesea motivaţiile noastre sunt mixte. Poate că acordăm timp şi bani parohiei, dar există în noi speranţa că alţii ne vor observa generozitatea? Poate că ne facem timp pentru rugăciune deoarece îi iubim pe Domnul, dar oare sperăm în acelaşi timp că prietenii, îndrumătorul spiritual sau alţi oameni ne vor observa şi vor gândi de bine despre noi? Poate că facem diverse mortificări, precum postul, dar ne dorim ca prin aceasta să părem a fi mai pioşi decât alţii?

Dacă facem fapte bune pentru a primi recunoaşterea umană, stricăm darul pe care i l-am fi putut face lui Dumnezeu, spunea Sf. Toma de Aquino. Vom primi probabil aplauze aici pe pământ, dar Isus spune că nu vom mai primi răsplată în ceruri. Pe de altă parte, sufletul care doreşte să îşi păstreze ascunsă pietatea este cel care va atrage laudele îngerilor şi sfinţilor din cer. Sufletul care se roagă, posteşte şi face acte caritabile din iubire pură pentru Dumnezeu – fără să caute lauda omenească – va fi răsplătit de Tatăl ceresc.

Un viciu capital

Conform lui Toma d’Aquino, vanitatea este un viciu capital, ceea ce înseamnă că este o slăbiciune care dă naştere la multe alte vicii. Când inimile noastre sunt fixate pe câştigarea laudelor oamenilor, este destul de probabil că vom dezvolta şi alte obiceiuri greşite pe parcurs. De exemplu, se poate să ajungem să căutăm atenţia oamenilor prin auto-promovare prin cuvinte. Într-o discuţie vom strecura numele anumitor persoane, sau vom arăta unele dintre realizările noastre, sau vom exagera succesul înregistrat, totul cu speranţa că ceilalţi ne vor stima astfel mai mult (“Oho, trebuie să fie o persoană importantă!”). Sf. Toma numeşte acest viciu lăudăroşenie. Se poate şi să ne aruncăm în centrul atenţiei prin comportamente excentrice, sau fiind la curent cu ultimele ştiri şi bârfe, sau având ultimele gadgeturi tehnologice. Aquino numeşte acest rod al vanităţiifiloneism.

Ipocrizia este un alt mare pericol pentru persoana vanitoasă. Cuvântul grec de la bază se traduce cu “actor” sau “prefăcut”. Este folosit în Noul Testament pentru a descrie pe cineva care, ca un actor pe scenă, este preocupat să proiecteze înaintea audienţei sale un anumit personaj, şi pretinde că este ceva ce nu este de fapt. Mânat de dorinţa de a primi laude de la oameni, ipocritul este mai îngrijorat să dea impresia că face fapte bune decât să facă cu adevărat fapte bune, de dragul lor.

Persoana vanitoasă este mai predispusă să cadă în acţiuni dezbinatoare în încercarea de a arăta că nu este inferioară altora. Aquino enumeră patru astfel vicii care hrănesc dezbinarea din mintea, voinţa, vorbirea şi faptele unei persoane. În primul rând este viciul intelectual al încăpăţânării: “prin care un om este prea mult ataşat de propria sa opinie”, până acolo încât este incapabil să accepte o altă opinie, care ar putea fi mai bună. Vine apoi viciul legat de voinţă numit discordie, care este lipsa disponibilităţii de a renunţa la propria voinţă şi a fi în acord cu alţii. Al treilea viciu este legat de vorbire şi este numit dispută, când unui om îi place să aibă mereu argumente, sau cum spune Sf. Toma, “se ceartă zgomotos cu ceilalţi”. Al patrulea este neascultarea, prin care “un om refuză să îndeplinească poruncile superiorilor săi”. Fiecare dintre aceste vicii mai mici decurg din viciul capital al vanităţii. Ele sprijină eforul în van a omului de a-i face pe ceilalţi să creadă că el este superior altora.

O ultimă observaţie: mărinimia (tratată în reflecţia anterioară din această serie) şi vanitatea sunt direct opuse între ele. Persoana vanitoasă este mai preocupată să primească laudele oamenilor decât să trăiască o viaţă cu adevărat demnă de laudă, în timp ce persoana mărinimoasă caută să facă binele şi să trăiască o viaţă cinstită, chiar dacă nu va fi niciodată observată. O astfel de persoană virtuoasă poate să fie sigură că chiar dacă nimeni de pe pământ nu i-ar observa vreodată faptele bune făcute, Tatăl ceresc le vede şi o va răsplăti (cf. Matei 6,4).

“Căile Domnului nu sunt confortabile. Dar noi nu suntem de fapt creaţi pentru confort, ci pentru măreţie.” (Papa Benedict al XVI-lea)

Când te confrunţi cu alegerile pe care viaţa ţi le aşterne înainte ai tendinţa să alegi ceea ce este mai nobil, ceea ce te va forma spre excelenţă şi de care vor beneficia cel mai mult ceilalţi? Sau ai tendinţa să te codeşti de sarcinile care ar putea să te scoată din zona ta de confort – chiar dacă sunt spre binele tău – fie pentru că îţi este frică de eşec, fie pentru că de regulă cauţi să eviţi ceea ce e dificil sau provocator?

Năzuinţa spre măreţie se află în nucleul unei virtuţi numite “mărinimie”, care înseamnă “măreţia inimii”. Aceasta este virtutea prin care omul urmăreşte ceea ce este măreţ şi onorabil în viaţa sa, chiar dacă este dificil. Sf. Toma de Aquino o descrie ca o “orientare a minţii spre lucruri măreţe” [1]. Persoana mărinimoasă caută să facă acte măreţe, “lucruri care merită cinste” [2]. Nu este o virtute opusă umilinţei. Persoana mărinimoasă caută măreţia după măsura abilităţii sale. Ea profită cu umilinţă de toate darurile pe care i le-a dat Dumnezeu şi caută să le folosească cum poate mai bine. După cum explica Aquino, “mărinimia face un om să se considere demn de lucruri măreţe ca urmare a darurilor pe care le-a primit de la Dumnezeu” [3].

În timp ce mărinimia este cu siguranţă prezentă la sfinţi faimoşi care au evanghelizat culturi întregi, au întemeiat noi ordine religioase sau au apărat Biserica împotriva unor erezii larg răspândite, ea se găseşte şi în oameni simpli, mici, obişnuiţi, a căror dorinţă sinceră de a da ce este mai bun din ei este folosită de Dumnezeu pentru a face lucruri extraordinare.

Un om măreţ din Polonia

Când naziştii au ocupat Polonia în timpul celui de-al doilea război mondial, ei au căutat să elimine fiecare element al culturii poloneze, inclusiv moştenirea ei catolică. Dar a existat un polonez care nu a stat să privească pasiv cum credinţa ţării sale era atât de grav atacată. Datorită mărinimiei sale, acest om nu a jucat un rol cheie doar în conservarea culturii poloneze în contextul acelei crize, ci acţiunile sale au avut în cele din urmă impact asupra lumii întregi. Cine a fost acest polonez mărinimos? Aţi ghicit: Jan Tyranowski.

Jan Tyranowski a fost croitor de meserie. Nu a fost preot şi nu a avut nici o pregătire teologică. Dar pentru că regimul nazist a ucis o treime din clerul polonez, a trimis mii de preoţi şi persoane consacrate în lagăre de concentrare şi a scos în afara legii educaţia religioasă, Biserica a apelat la laici să conducă grupuri catehetice clandestine care să transmită credinţa generaţiilor tinere. Tyranowski a condus una dintre cele mai de succes astfel de iniţiative clandestine, numită grupurile Rozariului Viu.

Riscându-şi propria viaţă, Tyranowski şi-a folosit apartamentul pentru instruirea tinerilor în probleme spirituale, iar mulţi dintre aceştia şi-au format propriile grupuri ale Rozariului Viu cu cunoscuţii lor. Această slujire clandestină a avut un efect atât de profund asupra vieţile celor implicaţi, încât zece dintre ei au ajuns în final preoţi. Şi mai interesant este faptul că unul dintre cei ce au ajuns preoţi din acest grup a fost Karol Wojtyla, cel ce mai apoi a devenit Papa Ioan Paul al II-lea – Papa cu un impact extraordinar asupra Bisericii şi lumii prin întreg pontificatul său.

Chemarea noastră

La o primă privire, micul grup de rugăciune al acestui croitor nu ar părea prea important din perspectiva istoriei lumii. Dar când vedem cum Domnul a folosit dorinţa croitorului de a da ce e mai bun din el într-o situaţie de criză cum era atunci, înţelegem că acest bărbat a jucat de fapt un rol crucial în formarea unuia dintre cei care au influenţat dramatic istoria. Imaginaţi-vă ce ar fi fost dacă Tyranowski ar fi reacţionat diferit la ocupaţia nazistă din Polonia. Să ne imaginăm că ar fi spus fie că e prea ocupat, fie prea speriat sau nepriceput ca să pornească grupul Rozariului Viu. Am fi putut să nu îl avem pe Papa Ioan Paul al II-lea. Într-adevăr, lumea ar fi putut fi foarte diferită astăzi dacă nu ar fi fost mărinimia acestui croitor din Polonia!

Asemenea lui Jan Tyranowski, şi noi trăim într-o perioadă de criză, când credinţa catolică nu este atacată de un regim totalitar, ci de ceea ce Papa Benedict a numit “dictatura relativismului”: un mediu cultural ce nu tolerează convingerile religioase şi morale creştine şi care subminează modul de viaţă catolic. Multe forţe culturale de astăzi lucrează împotriva eforturilor noastre de a construi căsătorii creştine solide, de a creşte copii evlavioşi, de a trăi imitându-l pe Cristos. Asemenea lui Tyranowski, s-ar putea ca nici noi să nu avem prea multă pregătire teologică, dar ni s-a dat darul credinţei într-o perioadă în care multe persoane nu îl cunosc pe Cristos, nici Biserica Sa. Ce vom face cu acest dar pe care ni l-a încredinţat Dumnezeu? Ne vom îngropa talanţii în pământ sau îi vom folosi cu mărinimie pentru a profita la maxim de abilităţile noastre?

Podoaba virtuţilor

Nu înseamnă că orice bun catolic trebuie să înceapă să conducă o organizaţie sau o activitate în parohie. Mărinimia este adesea trăită în moduri tăcute, simple, în afara privirii majorităţii lumii. Cel care se străduieşte zi de zi să fie mai bun ca soţ, părinte, prieten sau copil al lui Dumnezeu caută cu adevărat “măreţia inimii”. Într-adevăr, o persoană mărinimoasă se străduieşte în mod continuu să îşi perfecţioneze virtuţile în toate domeniile vieţii sale. Nu se mulţumeşte pur şi simplu să fie bună. Tinde spre excelenţă.

De exemplu, mărinimia îl poate împinge pe un om bun să meargă dincolo de obligaţiile sale zilnice şi să facă mai multe sacrificii în viaţa sa cotidiană, de dragul semenilor. El s-ar putea simţi îndemnat să ţină cont de preferinţele altora, să îndure criticile cu răbdare, să răspundă cu blândeţe la o criză de isterie a copilului său, sau să evite să îşi apere opiniile în probleme ne-esenţiale. Sunt moduri mici de a trăi “măreţia inimii”. Drept urmare, mărinimia este numită uneori “podoaba” tuturor virtuţilor, pentru că omul mărinimos doreşte să îşi sporească virtuţile [4]. Sau după cum explică Toma de Aquino, “dacă sufletul său este înzestrat cu o mare virtute, mărinimia îl face să tindă către acte perfecte de virtute” [5].

Mediocritatea

Şi totuşi, ce împiedică o persoană să caute măreţia şi o face să se mulţumească cu mediocritatea în viaţa sa? Omul căruia îi lipseşte mărinimia suferă de un viciu numit “laşitate”, care este “micimea sufletului”. În timp ce omul mărinimos caută ce este mai bun, chiar dacă este dificil, omul laş fuge de sarcinile nobile şi dificile deoarece acestea cer prea mult de la el. Alege în schimb calea rezistenţei minime, alegând orice este mai uşor.

Conform lui Aquino, un motiv pentru care omul laş nu face lucruri mari esteignorarea propriei competenţe. Mulţi oameni nu cred că sunt capabili de lucruri mari. Nu cunosc chemarea înaltă pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre copiii Săi: o chemare la perfecţiune. Mai mult, nu sunt conştienţi de harul pe care Isus ni-l oferă pentru a atinge această perfecţiune la care nu am putea să ajungem sub nici un chip prin propriile forţe. Aşa că în loc să tindă spre măreţie, pe care o văd ca imposibil de atins, se mulţumesc doar să evite să facă lucruri rele.

Un al doilea motiv pentru care oamenii evită să facă lucruri măreţe este teama de eşec. O persoană, de exemplu, ar putea simţi că Dumnezeu o cheamă să îşi împărtăşească mai mult credinţa, să se roage mai mult sau să slujească săracii, dar îi este teamă să facă vreun pas în această direcţie deoarece este prea îngrijorată că nu se va descurca bine. Îi este teamă că nu va avea succes, şi teama de eşec o împiedică să se lupte să împlinească dorinţele măreţe pe care Dumnezeu i le-a pus în inimă. O afirmaţie a Maicii Tereza ne-ar putea ajuta aici: “Suntem chemaţi să fim credincioşi fideli, nu oameni de succes”. Mulţi dintre marii eroi ai Bisericii – de la Papa Ioan Paul al II-lea la croitorul Jan Tyranowski – nu ştiau atunci când au început să răspundă chemării lui Dumnezeu în ce măsură eforturile lor vor fi încununate de succes. Dar au avut mărinimia de a fi fideli şi au pus restul în mâinile Domnului.

Note

[1] Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica II-II, Q. 129,Art. 1.
[2] Ibid., Q. 129, Art. 2.
[3] Ibid., Q. 129, Art. 3.
[4] Aristotel, Etica, IV, 3.
[5] Summa Theologica II-II, Q. 129, Art. 3.

Cardinalul John Henry Newman, un mare autor catolic britanic din secolul al XIX-lea, a scris o scurtă meditaţie care este relevantă pentru subiectul pe care doresc să îl abordez. Titlul meditaţiei este “Un drum scurt spre perfecţiune” (din Meditaţii şi devoţiuni), şi o includ în cele ce urmează:

Un om sfânt spunea cândva că, dacă dorim să fim perfecţi, nu trebuie să facem altceva decât să ne îndeplinim bine sarcinile comune de zi cu zi. Un drum scurt spre perfecţiune – scurt nu pentru că ar fi uşor, ci pentru că este adecvat fiecăruia şi uşor de înţeles. Nu există căi scurte spre perfecţiune, dar există unele sigure. Este un lucru de reţinut care ar putea fi foarte de folos unor persoane asemenea nouă. Este uşor să avem idei vagi despre ce înseamnă perfecţiunea, care pot fi suficiente ca să vorbim despre ea atunci când nu avem intenţia să o şi atingem; dar atunci când cineva doreşte cu adevărat perfecţiunea şi porneşte în căutarea ei, nu se mai mulţumeşte decât cu ceea ce e contribuie la a-l orienta spre aceasta.

Trebuie să înţelegem bine ce înseamnă perfecţiunea. Nu înseamnă vreo slujire extraordinară, ceva în afara normalului sau deosebit de eroic – nu toţi avem ocazia unor acte sau suferinţe eroice -, ci ceea ce cuvântul perfecţiune semnifică în mod obişnuit. Prin perfect înţelegem ceva ce nu are defecte, care este complet, care este consecvent, sănătos, ceva ce este desigur opus imperfectului. Şi cum ştim bine ce înseamnă imperfecţiunea în slujirea religioasă, ştim atunci prin contrast şi ce înseamnă perfecţiunea. Acela este deci perfect care îşi face datoriile zilnice în mod perfect, şi nu trebuie să mergem mai departe în căutarea perfecţiunii. Nu trebuie să ieşi din cotidianul zilei pentru perfecţiune.

Insist asupra acestui fapt pentru că cred că ne ajută la simplificarea viziunii noastre şi la fixarea eforturilor noastre asupra unui ţel clar definit. Dacă mă vei întreba ce ar trebui să faci ca să fii perfect eu ţi-aş spune că mai întâi: nu sta în pat dimineaţa dincolo de momentul trezirii; oferă primele tale gânduri lui Dumnezeu; fă o vizită la Preasfântul Sacrament; spune cu pioşenie Angelus-ul; mănâncă şi bea pentru slava lui Dumnezeu; recită bine Rozariul; fii recules; evită gândurile rele; fă-ţi bine meditaţia de seară; examinează-ţi conştiinţa zi de zi; mergi la culcare la ora potrivită… şi eşti deja perfect.”

Newman ne cere să facem două lucruri. În primul rând, orice am face, să ne străduim să facem bine; în al doilea rând, să fim oameni ai rugăciunii. Doresc să mă opresc asupra acestui al doilea aspect din meditaţia prelatului britanic. Rugăciunea este un subiect dificil de predat ca la şcoală. Spre deosebire de alte subiecte pentru orele de religie, care se adresează doar intelectului, rugăciunea este legată de practică. De aceea este atât de dificil să evaluezi elevul la capitolul rugăciune. Poţi să mergi la oră şi să înveţi povestea vieţii lui Isus Cristos sau istoria Bisericii, şi gata, vine următoarea lecţie. Dar pentru ca să înţelegi rugăciunea trebuie să te pui în genunchi înaintea lui Dumnezeu şi să te rogi. Nu doar o dată, ci în mod consecvent, zile, săptămâni, luni… Şi acesta nu este întotdeauna cel mai uşor lucru de pe pământ.

Acelaşi Newman scria într-o predică despre rugăciune că aceasta este un obicei. Şi aşa este. A dedica anumiţi timpi, zi de zi, rugăciunii către Dumnezeu cere formarea unui obicei. Ne cere să ne dezvoltăm obiceiul de a ne întoarce spre Dumnezeu prin rugăciune. Dacă dorim să înţelegem rugăciunea, trebuie să o practicăm în mod constant. De ce? De ce nu poate să fie rugăciunea mea un act pe care să îl fac atunci când simt nevoia? Cu adevărat rugăciunea este un act personal, dar dacă o lăsăm la latitudinea sentimentelor, atunci cred că ne vom ruga foarte puţin… sau deloc.

Ne place să evităm gândul că suntem păcătoşi. Nu ne place să ni se amintească de imperfecţiunile noastre. A ne ruga regulat înseamnă a-i mărturisi lui Dumnezeu constant slăbiciunile noastre şi faptul că ne bazăm pe El – izvorul la tot adevărul, frumuseţea şi bunătatea – pentru iertare. În lumea de astăzi, atât de încrezătoare în propriile forţe, oamenii se împotrivesc să recunoască dependenţa noastră totală de Dumnezeu pentru repararea sufletelor deteriorate de păcat. “Pot să am şi eu însumi grijă de mine! Nu?” Nu! Problema societăţii de astăzi porneşte de la alegerea de către om a propriilor căi de a aduce fericirea în lume, căi adesea sugerate de satana. Calea lui Dumnezeu către fericire, pe care o cunoaştem de la Fiul Său, Domnul nostru Isus Cristos, este ignorată.

Ca şi catolici, nu putem ignora ce ne-a învăţat Cristos. Trebuie să ne luăm zi de zi crucea şi să mergem pe urmele lui Cristos. Parte a acestei cruci este rugăciunea zilnică. Amintiţi-vă însă ce a spus Cristos: “jugul Meu este lesne de purtat” (Matei 11,30); şi aşa este dacă ne decidem să ni-l asumăm. În schimb, gândiţi-vă cât de greu este jugul păcatelor nemărturisite. Pe măsură ce creştem ne formăm propriile idei despre cum vrem să ne trăim vieţile. Este important să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute în procesul de formare a acestor idei. De la Dumnezeu vom învăţa perspectiva corectă asupra lucrurilor. Astfel vom deveni maturi din punct de vedere spiritual odată cu maturizarea fizică, emoţională şi intelectuală. (Nota traducătorului: referirea la tineri se explică prin faptul că acest articol este o adaptare după un discurs al pr. Murray ţinut elevilor unui colegiu catolic.)

Sunt câteva lucruri pe care aş dori să le subliniez despre însuşi actul rugăciunii. Trebuie să îl vedem ca o datorie faţă de Dumnezeu. Drept urmare, trebuie făcut zi de zi, nu pentru că avem chef să o facem, deoarece vor fi perioade în care nu vom avea deloc chef! Vom simţi chiar impulsul de a face mai degrabă altceva, dar trebuie să ne rugăm pentru că Dumnezeu doreşte de la noi aceasta. Aşa după cum spunea Newman în meditaţia sa, există anumiţi timpi pentru rugăciune şi anumite forme de rugăciune care ne vor ajuta să conversăm intim cu Dumnezeu.

Cât priveşte timpul de rugăciune, trebuie să ne rugăm când ne trezim dimineaţa, oferind eforturile din acea zi lui Dumnezeu, şi înainte de culcare, mulţumindu-i pentru tot ce a făcut pentru noi în acea zi, şi cerându-i iertare pentru păcatele noastre. De-a lungul zilei trebuie de asemenea să facem efortul de a găsi anumiţi timpi pentru o rugăciune privată, dacă luăm cu adevărat în serios credinţa noastră catolică. De exemplu, ne putem ruga Angelus-ul la amiază. Trebuie să ne hrănim sufletele cu harurile pe care Dumnezeu le oferă celor care se roagă.

Două practici devoţionale pe care le menţionează Newman şi care sunt de mare valoare spirituală astăzi sunt 1) Rozariul şi 2) meditaţia în tăcere. Rozariul reprezintă o provocare pentru tinerii catolici de astăzi. Prea puţini tineri se mai roagă Rozariul deoarece acesta nu mai se bucură astăzi de suficientă atenţie. Dar este una dintre cele mai bune rugăciuni prin care putem să îi aducem laudă lui Dumnezeu şi să îi cerem ajutorul. Atunci când Mama noastră, Preasfânta Fecioară Maria, le-a apărut celor trei păstoraşi la Fatima, în 1917, ea a cerut să ne rugăm Rozariul în fiecare zi. Dumnezeu doreşte ca noi să ne rugăm Rozariul, şi prin această rugăciune putem să ne apropiem mai mult de El şi de Preasfânta Fecioară. Cât priveşte practica petrecerii unui anumit timp, zilnic, în meditaţie în tăcere, cel puţin cinci minute, preferabil zece, aceasta poate trezi în sufletele noastre dorinţa de a-i sluji lui Dumnezeu. Sufletele noastre se înviorează în timp ce noi ne exprimăm în tăcere iubirea faţă de Dumnezeu din adâncul inimilor noastre.

Acestea sunt câteva dintre modurile în care ne putem ruga lui Dumnezeu. Aş putea să mai vorbesc despre ele, dar dacă cineva doreşte să le înţeleagă trebuie să le practice. Nevoia de oameni care să dorească să îi slujească lui Dumnezeu prin vieţile lor este foarte mare. Societatea noastră este la ananghie pentru că alege să îl ignore pe Dumnezeu. Noi nu ne putem permite să facem aşa ceva. A fi un bun catolic înseamnă a duce o viaţă de sacrificii. Răsplata pentru aceasta, în ceruri, este însă veşnică; plăcerea păcatelor pe de altă parte este trecătoare. Răsplata pentru trăirea virtuoasă este viaţa veşnică, fericirea veşnică. Pentru o viaţă în păcat nu există vreo răsplată finală, doar suferinţă veşnică în iad.

Sper şi mă rog ca tinerii catolici care doresc să îl urmeze pe Cristos să devină cu adevărat oameni ai rugăciunii. Fie ca iubirea din inimile noastre ale tuturor să se exprime în rugăciune constantă către Dumnezeu. Atunci vom participa la bucuria sfinţilor lui Dumnezeu şi ne vom putea ruga cu adevărat, aşa cum a făcut-o Regele David în Psalmul 63:

“Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă.
Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu,
În pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă. Aşa în locul cel sfânt m-am arătat Ţie, ca să văd puterea Ta şi slava Ta.
Că mai bună este mila Ta decât viaţa; buzele mele Te vor lăuda.
Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea şi în numele Tău voi ridica mâinile mele.”

Cum reacţionaţi atunci când vi se întâmplă “lucruri rele”? Când trăiţi dezamăgiri sau opoziţii? Când sunteţi răniţi de un lucru spus de cineva? Când experimentăm necazuri, am putea fi tentaţi să ne închidem în noi înşine. Am putea permite emoţiilor negative să ne macine. Am putea neglija să fim atenţi la nevoile altora deoarece suntem extrem de preocupaţi de problemele noastre. Am putea de asemenea să ne lenevim în ceea ce priveşte responsabilităţile noastre, să nu dăm ceea ce e mai bun din noi la muncă şi cu familia noastră.

Lângă unele persoane nu este prea plăcut să te afli atunci când au necazuri. Devin posomorâte şi ţâfnoase, şi ar putea chiar să îşi reverse frustrările asupra celorlalţi. Fiinţele umane nu pot scăpa de suferinţă în lumea aceasta. Dar felul în care facem faţă durerilor vieţii este o problemă de caracter moral. Permitem ca amărăciunile să domine existenţa noastră? Sau ne purtăm necazurile într-un mod demn de laudă, nepermiţând ca ele să ne controleze? Răbdarea este virtutea particulară de care avem nevoie pentru a ne ajuta să îndurăm tristeţea în aşa fel încât să nu abandonăm cursul bun pentru vieţile noastre.

Răbdarea şi descurajarea

Deşi este perfect natural să experimentăm tristeţe în faţa unor pierderi sau nedreptăţi, potrivit Sf. Toma de Aquino, răbdarea ne permite să ne purtăm suferinţa într-un mod în care să nu fim distruşi de supărare sau conduşi la a părăsi calea virtuţii. Răbdarea ne ajută să ne păstrăm pacea minţii în faţa nedreptăţilor, a suferinţelor şi a tristeţii. Ne împiedică să ne “descurajăm” – să ne pierdem curajul. Persoana răbdătoare, aşadar, se bucură de o mare libertate. Este liberă să rămână pe calea bună în viaţă şi să îşi îndeplinească responsabilităţile, cel puţin într-o măsură rezonabilă, chiar şi atunci când i se întâmplă “lucruri rele”. Persoana care nu are răbdare este atât de copleşită de problemele sale încât eşuează în a trăi virtuţile în relaţiile sale cu ceilalţi.

Donald DeMarco arată că răbdarea nu este o virtute pasivă. Este nevoie de multă tărie interioară pentru a nu fi descurajaţi în mijlocul marilor încercări şi tristeţi. În urmă cu mulţi ani, un prieten de-al meu a fost diagnosticat de cancer cerebral. Ultima oară când l-am văzut a fost la Liturghie. Nu mai venea la biserică atât de regulat cum obişnuia înainte să o facă, şi în acea zi anume, se putea vedea că boala îl biruise. Era palid, pierduse mult în greutate, şi părea învins. Cu toate acestea, chiar şi în suferinţa lui, rămăsese o persoană cu bună dispoziţie, exprimându-şi recunoştinţa faţă de ceilalţi şi interesul sincer faţă de vieţile lor. Zâmbind, m-a prins de mână şi m-a întrebat: “Ei bine, Ted, cum merg lucrurile la colegiu?” A continuat să îmi pună multe întrebări despre cursurile mele, despre slujirea mea în campus şi despre familie. Când l-am întrebat cum îi merge lui, a dat un răspuns sincer dar plin de speranţă: “Este greu… Am dureri mari… Dar am trăit o viaţă bună. Sunt pregătit”.

Am fost cu siguranţă întărit de speranţa lui în viaţa veşnică în momentul în care propria lui moarte se apropia. Dar îmi voi aminti întotdeauna răbdarea lui în mijlocul intenselor lui suferinţe. Nu a fost un om închis în propriile lui probleme – nici măcar în faţa morţii. A rămas calm, bine dispus şi atent la ceilalţi. Oamenii care au virtutea răbdării au o imensă tărie interioară care le permite să ducă bine chiar şi cele mai acute suferinţe ale vieţii. Oamenii cărora le lipseşte răbdarea se concentrează atât de mult asupra lor înşişi încât par aproape incapabili să fie buni, grijulii şi generoşi cu ceilalţi în mijlocul dezamăgirilor care apar în viaţa de zi cu zi.

Minge de burete?

Exisă o a doua virtute legată de curaj care ne ajută să rămânem pe cale atunci când lucrurile nu merg aşa cum am sperat. Când ne asumăm o sarcină nobilă la serviciu sau acasă, ne confruntăm uneori cu provocări şi obstacole care ne împiedică să ne atingem scopurile. În acele momente, virtutea perseverenţei este aceea care ne permite să stăruim cu fermitate împotriva dificultăţilor. Fie că este vorba de o luptă creştină pentru a depăşi o anumită slăbiciune, de o echipă de fotbal aflată pe punctul de a fi învinsă, sau de un soţ care încearcă să recâştige iubirea soţiei lui după ani de conflicte în căsnicia lor, perseverenţa ne permite să continuăm să năzuim spre ceea ce este bine, oricât de dificil ar putea fi să obţinem acel lucru.

Acelui tip de persoană care tinde să renunţe atunci când se confruntă cu dificultăţi îi lipseşte perseverenţa. Când lucrurile nu merg de la sine pentru ea, persoana devine frustrată şi doreşte mai degrabă să renunţe decât să stăruiască şi să rezolve problema. Potrivit Sf. Toma de Aquino, lipsa perseverenţei este un viciu numit “moliciune”. O persoană moale este lipsită de caracter. Este asemenea unei mingi de burete, foarte flexibilă. Asemenea unei astfel de mingi, persoana moale “îşi iese uşor din formă” când lucrurile nu merg aşa cum doreşte ea. Cum reacţionaţi dumneavoastră atunci când vă apar dificultăţi în cale? Când copiatorul nu funcţionează? Când harddisk-ul computerului s-a “prăjit”? Când aglomeraţia în trafic vă provoacă întârzieri? Când copiii nu se îmbracă suficient de repede şi întârziaţi din nou la Liturghie? Dacă deveniţi cu uşurinţă frustraţi din cauza provocărilor şi a obstacolelor din viaţă, este un semn că vă luptaţi cu acest viciu.

Amenajarea locuinţei pentru to(n)ţi

Ca soţ şi tată catolic, am privit adesea la Sf. Iosif ca model pentru viaţa mea. Cu toate acestea, există o calitate a lui pe care ştiu că nu o voi avea niciodată: îndemânarea de tâmplar. Confecţionarea şi repararea lucrurilor din gospodărie nu este uşoară pentru mine. Într-un an, de Crăciun, socrii mei, bine intenţionaţi, mi-au cumpărat una dintre acele cărţi cu galben şi negru intitulate Amenajarea locuinţei pentru to(n)ţi.

La începutul căsniciei noastre, când ne-am mutat în prima noastră locuinţă, o rudă ne-a spus că ne trimite, drept cadou de casă nouă şi pentru aniversarea noastră, un grătar de grădină. Am fost atât de încântat când mi-a fost livrată la uşă o cutie mare, grea, cu imaginea unui grătar pe ea! Abia aşteptam să deschid cutia, să instalez grătarul pe terasă, să îl pornesc şi să gătesc primele mele fripturi în curtea mea cea nouă! Când am deschis însă cutia, spre disperarea mea, am descoperit ceva neaşteptat. În cutie nu se afla un grătar. În schimb, am găsit multe piese mari de metal şi nenumărate piese mai mici de asamblat. Nu observasem că pe cutie scria mic: “Este nevoie de asamblare”.

Aşadar, în loc ca, peste câteva minute, să mâncăm grătare pe terasa din spatele casei, eu – tocmai eu, neîndemânaticul – urma să îmi petrec restul după-amiezei încercând să descifrez instrucţiunile şi să duc la bun sfârşit un complicat proces de asamblare în 20 de paşi, la timp pentru ca să putem lua cina. Lucrurile nu mergeau bine. Cu cât înaintam mai mult în proiect, cu atât îmi dădeam mai mult seama că acesta mă depăşea şi deveneam tot mai tensionat. Apoi, pe la pasul al cincilea, copilaşul nostru de 1 an a intrat în cameră, spunând “Dada!”, şi a început să se joace cu toate grămăjoarele de mici piese de asamblat pe care lucrasem din greu să le organizez.

Nu aveam deloc chef de joacă şi eram frustrat că piesele erau acum amestecate şi împrăştiate pe podea. Tensiunea din casă creştea, şi am strigat-o pe soţia mea pe un ton stresat: “Beth, poţi să ţii te rog copilul departe de camera aceasta?” Partea cea mai urâtă a fost atunci când am ajuns la pasul 16 şi mi-am dat seama că am făcut o greşeală fatală: uitasem să fac pasul 7. Şi pasul 7 era unul dintre acei paşi esenţiali care nu puteau fi săriţi! Trebuia acum să dezasamblez tot ceea ce făcusem în ultimele 25 de minute şi să mă întorc la pasul 7. Era ca la jocul Sus-Jos, când te apropii de final, dar ajungi pe căsuţa din care săgeata mare te trimite până aproape de început.

Tocmai în acel moment, soţia mea a intrat şi a văzut ceea ce părea un grătar aproape complet, la pasul 16 din 20. Ştiind cât de dificil era pentru mine, a dorit să mă încurajeze, şi cu un zâmbet larg şi cu glasul ei iubitor şi vesel, mi-a spus. “O, dragule, aproape ai terminat! Arată foarte bine!” Eu, pe de altă parte, aveam o privire plină de deprimare şi mânie. Pe un ton încet, frustrat, aproape muşcându-mi buzele, am încercat să explic: “Ei bine… de fapt, draga mea… sunt departe de a fi gata”. Tensiunea îmi creştea. “Vezi, am uitat un pas… şi acum trebuie să iau totul aproape de la început”. În acea clipă, copilul nostru de 1 an îşi băga din nou mânuţele în grămezile de piese de asamblat. “Poţi să ţii te rog copilul departe de aici?”

V-aţi aflat vreodată alături de o persoană care trece printr-un moment stresant ca acesta? Când cineva este tensionat, frustrat şi răutăcios cu ceilalţi, nu este prea plăcut să fii în zonă. Simţim că umblăm în preajmă pe coji de ouă şi preferăm să stăm deoparte. Am înţeles în acea zi că lipsa mea de perseverenţă în acel proiect anume nu era doar pentru mine o problemă – un defect în viaţa mea personală – ci o slăbiciune care afecta şi alte persoane. Pentru că “îmi ieşisem din formă” din cauza dificultăţilor în asamblarea grătarului, nu eram liber să îmi iubesc soţia şi copilul în acea zi. Lipsa mea de virtute m-a împiedicat să îi tratez aşa cum meritau să fie trataţi.

Când ne pierdem cu firea în faţa unor lucruri mici, îi afectăm negativ pe oamenii din jurul nostru. Când abandonăm urmărirea unui anumit ţel pur şi simplu pentru că este dificil şi cere multe de la noi, nu suntem genul de persoane pe care ceilalţi se pot baza. De aceea trebuie să dorim să cultivăm virtutea perseverenţei în vieţile noastre. Ne dă tăria interioară pentru a ne trăi bine relaţiile în timp ce stăruim cu calm şi în mod paşnic în încercările şi dificultăţile care apar inevitabil. Perseverenţa, asemenea tuturor virtuţilor, este o abilitate crucială în viaţă, care ne dă libertatea de a iubi.

La 18 februarie 1946, un număr de 32 de Episcopi şi Arhiepiscopi din lumea întreagă s-au reunit la Roma pentru a primi de la Papa Pius al XII-lea însemnele purpurii, simbol al ridicării lor la statutul de membri ai Colegiului Cardinalilor. A fost prima ceremonie de acest fel după cel de-al doilea război mondial, iar Papa Pius al XII-lea a făcut atunci şi mai internaţional Colegiul Cardinalilor, numind prelaţi din Brazilia, Liban, Australia, SUA, Cuba, Mozambic şi China. În timp ce dădea însemnele de Cardinal unuia dintre noii membri, i-a spus: “Dintre cei 32, tu vei fi primul care vei suferi martiriul simbolizat de această culoare roşie”. Cuvintele i-au fost profetice, după cum avea să se dovedească în scurt timp: Cardinalul Jozsef Mindszenty, Arhiepiscop de Esztergom, Ungaria, a fost arestat şi torturat, devenind un simbol al martiriului catolic.

Un păstor între două războaie

Jozsef Pehm s-a născut în Mindszent, pe atunci în Austro-Ungaria, astăzi în Ungaria, la 29 martie 1892, fiul unor ţărani catolici practicanţi. Mai apoi şi-a schimbat numele de familie, cu sonoritate germană, în Mindszenty, în onoarea locului său de baştină. A răspuns chemării la preoţie, fiind hirotonit în 1915, în mijlocul primului război mondial. După grozăvia războiului şi dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar, în 1919, Ungaria a devenit pentru scurtă vreme Republica Sovietică Ungaria, sub conducerea lui Bela Kun.

Când regimul comunist de scurtă durată a propus preluarea agriculturii de către stat, dorind acelaşi lucru apoi cu şcolile catolice, Mindszenty a luat public poziţie. Comuniştii au răspuns arestându-l pe tânărul preot. A fost eliberat atunci când Kun a pierdut puterea, în august 1919, dar nu a fost ultima experienţă de închisoare a lui Mindszenty. În 1941, liderii Ungariei, în înţelegere cu Hitler, au trimis mii de tineri unguri să moară în Rusia pentru cauza nazistă. Nu a fost suficient pentru nazişti, care suspectau că ungurii caută să negocieze o pace separată cu Aliaţii. Germania a lansat atunci Operaţiunea Margareta, de ocupare a Ungariei, în martie 1944. Maşina de teroare nazistă a invadat atunci ţara.

Cu doar 15 zile înainte, pr. Mindszenty a fost numit Episcop de Veszprem. A fost consacrat chiar în contextul ocupării naziste a Ungariei, petrecându-şi următoarele luni încurajându-şi turma şi asistând cât mai mulţi dintre evrei, ca să scape de arestare şi de deportare. Munca sa de salvare a evreilor şi de încurajare a rezistenţei a atras în curând atenţia Sicherheitsdienst – serviciul secret nazist – precum şi a Gestapoului. A fost închis la 27 noiembrie 1944, iar la 20 aprilie 1945 a fost eliberat odată cu căderea regimului pro-nazist. Deja Mindszenty era erou naţional, atât pentru catolici cât şi pentru protestanţi, onorat în special pentru ajutorul dat evreilor.

Ca recunoaştere a aptitudinilor şi curajului său, Papa Pius al XII-lea l-a numit la 2 octombrie 1945 Arhiepiscop de Esztergom. Cu această numire, Mindszenty a devenit primatul Ungariei şi astfel un simbol al Bisericii în faţa naţiunii. Papa Pius nu a mai aşteptat mult, şi în anul următor l-a creat Cardinal, cu acea ocazie “profeţind” vremuri întunecate pentru Ungaria. Armata Roşie sovietică a ocupat Ungaria, câştigând Budapesta după violenta bătălie din aprilie 1945. Ocupaţia sovietică a durat doi ani, timp în care, în noiembrie 1945, au fost organizate alegeri libere. Dar ocupanţii ruşi au refuzat să permită formarea noului guvern. Comuniştii au început să exercite presiuni, iar nou formata miliţie secretă, cu ajutorul sovieticilor, a început arestarea şi exterminarea întregii opoziţii. Ultimii lideri democratici au fost trimişi în exil sau deportaţi în Siberia în 1948, Ungaria intrând astfel sub deplinul control al comuniştilor.

Pentru Dumnezeu şi pentru Ungaria

Dictatorii au înţeles cu claritate că Biserica era un obstacol uriaş în calea programului lor. De aceea s-au ocupat într-o primă etapă de confiscarea celei mai mari părţi a pământurilor Bisericii, în special a celor agrare. Apoi au preluat toate cele aproape 5.000 de şcoli catolice şi au pus acolo ca profesori marxişti înflăcăraţi. Catolicii care au protestat împotriva schimbărilor au fost arestaţi sub acuzaţia de a fi contra-revoluţionari şi a se fi angajat în conspiraţii împotriva guvernului. Erau preocupaţi în mod special, desigur, de liderul catolicilor maghiari, Cardinalul Mindszenty.

Cardinalul Mindszenty a protestat. A vizitat fiecare oraş şi fiecare sat şi i-a îndemnat pe maghiari să se împotrivească paşnic noilor legi, să respingă minciunile guvernului, şi să fie fermi în a refuza să cedeze pământurile şi şcolile aparţinând Bisericii. În noiembrie 1948, a dat ceea ce s-a dovedit a fi ultima lui scrisoare pastorală. Deşi interzisă, ea a devenit publică fiind transmisă pe calea undelor de Vocea Americii. Cardinalul a declarat: “Lupt pentru Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru Ungaria… În comparaţie cu suferinţele poporului meu, propria mea soartă nu are importanţă. Nu îi acuz pe acuzatorii mei… Mă rog pentru cei care, după cuvintele Domnului, ‘nu ştiu ce fac’. Îi iert din adâncul inimii mele.”

La 26 decembrie 1948 – în sărbătoarea Sf. Ştefan – reşedinţa Cardinalului a fost înconjurată de securişti şi Mindszenty a fost arestat în faţa mamei sale în etate şi a ajutoarelor sale loiale. În timp ce era luat, el le-a spus acestora să nu creadă zvonurilor că ar fi demisionat sau trădat. A fost dus în închisoarea miliţiei de pe strada Andrassy, aceeaşi clădire folosită de Gestapo în timpul războiului. Lipsit de breviar, de rozariu, de mediul religios, el şi-a petrecut următoarele 16 zile în torturi şi interogări.

În februarie 1949, a început ruşinosul proces al Cardinalului Mindszenty. La proces a fost îmbrăcat în haine de clovn, batjocorit, acuzat de nu mai puţin de 40 de crime, printre care trădare, conspiraţie împotriva regimului comunist şi că ar fi fost duşman al poporului. Nu a surprins pe nimeni că Mindszenty a fost găsit vinovat. Deşi astfel de crime de regulă erau pedepsite prin spânzurare, el a primit închisoare pe viaţă, deoarece comuniştii nu doreau să facă din el un martir pentru poporul maghiar. Condamnarea lui a provocat însă proteste internaţionale. Atât Winston Churchill cât şi preşedintele Harry Truman s-au exprimat cu vehemenţă împotriva deciziei tribunalului maghiar, numind-o “ruşinoasă”.

Lumea priveşte

Au trecut şapte ani de închisoare. În septembrie 1949 a fost transferat la o închisoare din Budapesta, unde a fost ţinut singur într-o celulă alţi patru ani. Mindszenty îşi amintea mai târziu că celula sa mică “era o saltea de paie pe care să dorm, o masă, un taburet, o găleată pentru nevoile personale şi alta pentru apă. [...] Nu am primit nici o scrisoare, nici un ziar, singurele mele cărţi fiind breviarul şi Biblia. [...] În fiecare zi spuneam Rozariul de şase ori. În cea mai mare din timp mă rugam” (Time Magazine, “The Mindszenty Story”, 17 decembrie 1956).

Sănătatea lui Mindszenty s-a deteriorat în mod grav, medicul închisorii avertizând că dacă nu va fi transferat în condiţii mai bune, va muri în timp ce ochii lumii sunt aţintiţi asupra lui. Guvernul s-a mai potolit. La 16 iulie 1955, Mindszenty a fost dus la Castelul Puspokszentlaszlo, în sudul Ungariei, reşedinţa de vară a Episcopilor de Pecs. Mindszenty a văzut soarele, copacii şi florile pentru prima oară din 1949. Şi-a refăcut parţial condiţia fizică, iar după câteva luni a fost transferat în Castelul Felsopeteny, din nord. Între timp comuniştii ungari aveau alte probleme. În octombrie 1956, a izbucnit o revoluţie spontană împotriva lor şi a sovieticilor. Revoluţia studenţească din Budapesta a fost susţinută de proteste din întreaga lume. Regimul comunist a căzut, închisorile au fost golite, iar noul guvern a promis alegeri libere.

Printre prizonierii eliberaţi s-a aflat şi Cardinalul Mindszenty. El s-a întors la Budapesta şi şi-a folosit vechea casă din strada Uri. În următoarele zile a vorbit la radio, făcând apel la moderaţie în tratarea comuniştilor şi îndemnându-i pe unguri să nu caute răzbunare. Bucuria naţiunii a fost scurtă. La 4 noiembrie 1956, guvernul sovietic a trimis Armata Roşie în Ungaria. Premierul maghiar Imre Nagy a adresat cereri de ajutor Occidentului şi l-a sfătuit pe Mindszenty să se refugieze la ambasada americană. Mindszenty şi-a luat reverenda şi s-a îndreptat pe jos spre ambasadă. Pe drum l-a văzut pe Janos Kadar, marioneta sovieticilor, arestând mii de unguri; mulţi au fost deportaţi în Uniunea Sovietică; unii au murit în lagărele de muncă din Siberia. Aproximativ 200.000 de maghiari au părăsit ţara cât au mai putut. Noul regim i-a garantat lui Mindszenty plecarea în Austria, dar acesta a refuzat. Simpla prezenţă a acestui erou naţional era un simbol de speranţă pentru catolicii maghiari – şi o mare ruşine pentru guvernul maghiar.

Avocat în exil

La sfârşitul anilor 1960, situaţia globală se schimbase. Atât Vaticanul cât şi diplomaţia americană au adoptat abordări diferite faţă de Uniunea Sovietică. Vaticanul îl percepea tot mai mult pe Cardinal ca un obstacol în calea noii strategii de politică externă şi a eforturilor de reapropiere de blocul sovietic, ce ar fi permis detensionarea relaţiilor şi înfiinţarea de noi Dieceze în Ungaria. Cum guvernul american nu mai dorea să îl păstreze în ambasadă, Papa Paul al VI-lea i-a cerut lui Mindszenty să părăsească Ungaria. El a plecat din ţara sa natală la 29 septembrie 1971, stabilindu-se în Viena, Austria. În următorii ani a călătorit prin lume vorbind despre suferinţele catolicilor unguri. La 18 decembrie 1973, s-a retras oficial din funcţia de Arhiepiscop de Esztergom, ceea ce a permis continuarea normalizării relaţiilor dintre Vatican şi Ungaria. Scaunul Arhiepiscopului a rămas vacant cât timp a trăit. A murit la Viena, la 6 mai 1975, la vârsta de 83 de ani, fiind îngropat acolo. În 1991, guvernul ales în mod democratic în Ungaria i-a repatriat rămăşiţele. Acum Cardinalul este îngropat în Bazilica din Esztergom. Curajul său nu a fost niciodată uitat, rămânând un simbol pentru maghiari – şi nu numai – al faptului că ei şi Biserica vor fi liberi într-o zi.