Am văzut filmul în 3D, la cinema. Şi a meritat cu vârf şi îndesat. De fapt de mult timp nu am mai fost atât de încântat de o animaţie. Da, şi Prinţesa şi Broscoiul mi-a plăcut, având o poveste bine ţesută, plus valori şi grafică retro de calitate. În schimb “Cum să îţi dresezi dragonul” este extraordinar: o poveste în sfârşit originală, tensiune, umor, o lume fantastică de descoperit (eu l-aş defini ca un Avatar pentru copii), iar valorile morale nu lipsesc (cu un final surprinzător pentru timpurile în care trăim).

Filmul se desfăşoară în jurul lui Sughiţ (Jay Baruchel), un tânăr slăbuţ dar care vrea să se afirme. Trăieşte pe o insulă vikingă, unde toţi sunt solizi, ca să nu spunem graşi. Şi au nevoie să fie solizi, căci periodic dragonii, de diferite specii, le invadează insula furând oi, vite şi ce mai pot. Conducătorul vikingilor (voce Gerard Butler) este chiar tatăl lui Sughiţ. În scenele de deschidere, când iarăşi atacă dragonii, îl vedem salvându-şi fiul… care încă o dată provoacă un dezastru în sat pentru că nu a ascultat şi nu a stat ascuns. Doar că Sughiţ, în incursiunea lui în bătălia cu dragonii, a reuşit să doboare o Furie a Nopţii, unul din cei mai temuţi dragoni. Acesta a căzut undeva aiurea pe insulă: tânărul merge şi îl găseşte – ar vrea să îl omoare, dar în cele din urmă îl va elibera. Dragonul nu poate pleca, datorită unei probleme, aşa că între cei doi se va construi o relaţie… şi cam atât e tot ce pot spune.

Filmul explorează tema curajului şi a “potrivirii” într-un mediu, între semeni. Este în primul rând un film pentru taţi şi băieţi, dar şi fetele îl vor gusta. Există la urma urmelor şi o sămânţă de romantism în film… Vizionarea 3D îţi permite să guşti mai bine nu doar lumea viu colorată a dragonilor ci şi scenele de acţiune, când goneşti alături de Sughiţ pe dragon, peste mare, printre stânci, sau atacând… nivelul bonus. Evident că filmul se termină cu bine (e pentru copii… nu e dramă!). Dar are totuşi, după cum spuneam şi la început, un element total neaşteptat într-o vreme când se pune atâta preţ pe perfecţiunea fizică. Un alt mic detaliu bine plasat în acest film care în întregime e bine construit. Am plecat perfect mulţumit de la acest film. Mai rar aşa ceva… (Dacă e să fiu foarte cinstit un lucru m-a enervat: vocea lui Sughiţ.)

Cum trailerul l-am pus aici acum două zile, acum pun doar nişte imagini.

Am văzut filmul acum o lună dar mă gândesc că merită să scriu câteva rânduri despre el, mai ales că nu se prea găsesc informaţii online (vezi linkurile de mai sus, de la "mai multe"). M-am uitat la film în principal pentru Sam Neill, care, date fiind originile lui neo-zeelandeze, s-a gândit probabil să dea o mână de ajutor la acest film realizat în şi de Noua Zeelandă. Nu este deci un film american şi probabil de aceea va mai avea de aşteptat până să intre în cinematografe.

Este un film bun (am sărit la concluzii)? E greu de spus. Cred că într-un fel publicul lui îl constituie adolescenţii, tinerii… Pentru adulţi, dincolo de efectele bunicele, povestea e destul de banală. Are nişte elemente fantastice care fascinează la orice vârstă ai avea, dar lipseşte acel "wow". Cum eroii principali sunt doi tineri, fraţi gemeni, cred că pentru cei din această plajă de vârste filmul este plăcut şi merită văzut. Despre ce este vorba? Cu siguranţă în romanul care a stat la baza filmului lucrurile sunt mai clare, dar noi aflăm doar că două specii extraterestre s-au aliat şi au devorat câteva planete. Ar fi fost supus şi Pământul dacă nu ar fi fost alţi non-pământeni care să ne apere, aruncând monştrii sub şapte munţi ai Noii Zeelande.

Dintre apărători a mai rămas doar domnul Jones, "maestru al focului", care ştie adevărul şi care îi va ghida pe cei doi gemeni în lupta împotriva moştrilor care vor să revină la activitate. Din păcate tot filmul e plin de clişee. Cumva ai impresia că ai văzut deja filmul, pentru că mai fiecare scenă seamănă cu ceva din alt film. În plus jocul actoricesc e mediu (Sam Neill salvează cât de cât). Rămâne în cele din urmă o aventură fantastică destul de plăcută, cu teleportări, pietre magice, fiori reci, monştrii, secrete, suspans. Evident, nu este pentru cei mici în primul rând datorită unor scene înfricoşătoare, dar nu numai.

E un film lung dar care te ţine fixat pe scaun. Un thriller tensionat destul de inteligent. Poate aş fi aşteptat pe ici pe colo altceva, dar filmul în mare măsură mi-a plăcut. Începe extrem de enigmatic: Teddy Daniel (Leonardo DiCaprio) şi Chuck Aule (Mark Ruffalo) sunt doi poliţişti (US Marshals – nu ştiu care ar fi titlul mai corect) trimişi să investigheze evadarea unui deţinut. De unde? De pe o insulă în mod natural ideală (are o singură ieşire la ţărm) pentru o închisoare specială, "dedicată" bolnavilor mintali. Aici sunt închişi criminalii cei mai criminali, care suferă de boli psihice (în paranteză fie spus – care criminal nu e bolnav psihic?).

Cei doi îl vor cunoaşte pe şeful închisorii, dr. Cawley (Ben Kingsley), care le explică filosofia sa (aparent umană, care caută să trateze pe cei de pe insulă ca pacienţi, nu ca deţinuţi). Poliţiştii încearcă să afle deci cum a scăpat, foarte misterios, o femeie. Şi unde este ea acum. Ceva miroase de la o poştă a conspiraţie pe acolo, iar în timp aflăm tot felul de lucruri. În primul rând că Daniel e acolo cu un scop precis: să afle ce se întâmplă acolo, nemulţumit că cel care i-a ucis soţia acum mai mulţi ani a fost aici şi apoi a fost eliberat. Daniel suspectează că pe insulă se fac tratamente inumane, ceva experimente terifiante pe creier. Aule e alături de el în această investigaţie, dar în relaţia dintre ei încep să apară suspiciuni. Totul degenerează pe fondul unei vremi infernale şi te trezeşti spunând: "tare filmul! sper să conducă undeva!" Asta a fost marea mea speranţă: să nu stau ţintuit de acţiune pentru un final de doi lei. Iar finalul e… mai mult de doi lei. Este în mod cert total, total, total neaşteptat (şi totuşi nu chiar de 10 după mine). Iar ultimele dialoguri pun întreg filmul într-o cheie meditativă despre soarta (cuvenită?) criminalilor.

Personal am găsit convingător interpretările actorilor. Leonardo DiCaprio – care nu mi-e teribil de simpatic – chiar mi-a plăcut. Nu ştiu dacă va scăpa vreodată de faţa de copiluţ, dar s-a descurcat bine cu acest rol. Martin Scorsese şi-a arătat din nou clasa, construind foarte bine acţiunea. Tensiunea e aproape constantă în film, până la ultimele cadre, iar cadrul (şi sintonia acţiunii cu natura) ajută povestea. Dacă aveţi peste două ore la dispoziţie şi vreţi nişte senzaţii tari eu zic că merită să vedeţi acest film.

Unele recenzii au rol preventiv: nu vă pierdeţi vremea cu acest film. Respectiv gândiţi-vă de două ori înainte să îl vedeţi o dată. Dacă vă daţi în vânt după cei doi actori sau nu aveţi nici o altă comedie romantică lângă Dvs… atunci merge. Ca film de duminică după-masă, aşa, de ucis timpul, chiar merge. E plăcuţel. Dar uiţi rapid de el. M-am reuitat şi eu la trailer ca să îmi amintesc cu ce e (l-am văzut acum vreo două săptămâni). În centrul poveştii sunt Paul şi Meryl Morgan (Hugh Grant şi Sarah Jessica Parker), a căror căsnicie nu merge bine deloc. Ea poate şi-ar vedea de viaţa ei, dar el e disperat după ea.

Iar lucrurile se complică rapid după ce cei doi asistă fără să vrea la o crimă. Poliţia nu are altceva ce să facă decât să îi ascundă. Şi unde îi vor ascunde? În Munţii Stâncoşi, într-un orăşel despre care, până la film, probabil nu au auzit 99% dintre americani. Iată o perspectivă interesantă: o criză maritală supusă – pentru doi dependenţi de muncă – unui timp în care nu ai nimic de făcut… doar să fii cu celălalt. Să nu îmi spuneţi că nu intuiţi finalul!!! Evident că cei doi îşi vor redescoperi iubirea (că tot nu au altceva de făcut), puţin ajutaţi (sau inspiraţi), de gazdele lor. Filmul merge pe o reţetă încercată: comedie plus romantism. Îi mai adaugă un fir poliţist (cu doar câteva momente de suspans), aşa că poate bărbaţii vor fi mulţumiţi de această latură, iar femeile de cealaltă.

Hugh Grant face încă o dată un rol de plângăcios, iar Parker… bâh. Nu mi-a plăcut, nu îmi place. Există însă ceva pozitiv şi de lăudat în acest film: mesajul pro-familie. Într-o cultură precum cea actuală filmul pare chiar ca nuca în perete: fidelitate? efort în căsnicie? luptă pentru celălalt? Nu pot decât să salut din această perspectivă comedia altfel mediocră (poate printre cele mai bune poante este cea când Meryl întră într-un supermagazin şi găseşte haine la preţuri… pentru noi muritorii).

Probabil ultimul rol în care l-am văzut pe Matthew Broderick a fost în “Tipu’ de la cablu”. Ei bine, e cam la fel de patetic (rolul) şi în acest film din 2009 (care probabil va ocoli cinematografele româneşti, nefiind comercial). E practic genul de individ care îţi taie elanul, care îţi omoară buna dispoziţie. E supărat pe lumea asta (vom înţelege mai încolo de ce) şi de aceea vede totul negru împrejur. Aceasta îi afectează viaţa familială (e divorţat) dar şi socială. Iar filmul… ei bine filmul… vrea să ne convingă că totuşi lumea e minunată.

Dincolo de dulcegăria mesajului – transmis nu foarte convingător, când prin clişee, când prin elemente mai originale – e o poveste interesantă, mai mult psihologică, despre o paranteză (semnificativă!) în viaţa unui om. Ben Singer (căci aşa îl cheamă pe eroul nostru) locuieşte cu un negru, Ibu. Acesta e pasionat de şah şi de idei filosofice, dar în acelaşi timp bolnav de diabet. Acesta îl va arunca la un moment dat în comă, ceea ce o va face pe sora acestuia, Khadi, să vină tocmai din Dakar. Evident, ea va locui cu Ben pe perioada cât fratele este la spital. Şi evident, înţelepciunea africană îl va pune pe gânduri pe pesimistul Ben. Mai există un plan, Ben-Sandra, fiica lui, care se va intersecta la un moment dat cu planul Ben-Khadi. Mai multe detalii despre poveste nu dau.

Matthew Broderick joacă bine. La fel şi Jodelle Ferland (fiica). Filmul ar fi fost curăţel fără o fază care nu e atât vizual cât verbal… prea intimă. Că sunt relaţii sexuale în afara căsniciei e de la sine înţeles în cam orice film nou. Mesajul e fără îndoială pozitiv, chiar dacă nu e foarte evidenţiat. Concluzia? Un film plăcuţel, de văzut într-o pauză de destindere. L-aş fi apreciat mai mult dacă în ultimele secunde ale filmului Ben ar fi zâmbit mai din inimă.

Disney a lăsat la o parte în acest film animaţia pe calculator pentru stilul tradiţional, manual. Din această perspectivă e un film mai… retro. Dar cu toate acestea foarte reuşit. Există o parte neplăcută la acest film (cam multe scene înfricoşătoare pentru cei mici, mici) şi una foarte plăcută (mesaje precum critica lenei, primatul iubirii…). Ar fi putut fi de nota 10 dacă partea voodoo ar fi fost mai reţinută, mai estompată.

Despre ce este vorba? Cam ca la Shrek, avem o poveste puţin de-a-ndoaselea. Cunoaştem o tânără negresă din New Orleans, Tiana, care trăieşte fericită cu părinţii ei, în ciuda sărăciei. Visul tatălui ei, de a deschide un restaurant propriu, devine visul ei după ce acesta moare. Aşa că fetiţa devine cu trecerea timpului o tânără cu două slujbe, ce strânge fiecare monedă pentru împlinirea visului. O prietenă de-a ei, bogătaşă, are un alt vis: să se mărite cu un prinţ. Iar visul îi este aproape de împlinire când în oraş soseşte prinţul Naveen de Maldonia. Acesta are titlul, dar e lefter, aşa că i-ar conveni şi lui căsătoria cu fata cea bogată. Nişte evenimente pe care nu le detaliez îl fac însă, prin magia voodoo, să ajungă broască. Atunci când se va întâlni cu Tiana, şi va obţine de la ea – cu greu – un sărut… nu se transformă el înapoi în om, ci ea în broască!

Şi astfel începe aventura celor două broaşte ce vor să devină iarăşi oameni. Tiana care munceşte prea mult şi Naveen care munceşte prea puţin vor trece de la antipatie la dragoste (evident) pentru a descoperi împreună importanţa iubirii. Mai apar în film un aligator care vrea să fie om (îi place la nebunie să cânte jazz) şi un licurici pricăjit (îndrăgostit de o stea). Sunt câteva momente mai magice în film, dar nu aş zice că de nivelul magiei Disney din filmele clasice ale copilăriei noastre. Oricum, este un film reuşit, antrenant, cu cântece, umor, răsturnări de situaţie… De văzut!

Un John Travolta chel, cam gras, dar mişcându-se incredibil (a avut nişte cascadori pe cinste)… Interesaţi? Eu unul am fost, mai ales că în Vechi tovarăşi m-a dezamăgit. Apoi a fost o opinie a cuiva, nu mai ştiu pe care sit, ce spunea ceva de genul “ce scurt a fost!” La 94 de minute să spui scurt înseamnă că acţiunea te prinde. Şi aşa este. Adrenalină din plin cu prea puţină atenţie spre aprofundarea personajelor în acest film cu titlu parcă pleznit la întâmplare.

Despre ce este vorba? Cunoaştem un tânăr ofiţer operativ James Reece (Jonathan Rhys-Meyers), angajat al Ambasadei Americane din Paris. Deştept, nimic de zis, dar frustrat pentru că e sătul de misiunile de începător. E îndrăgostit de o Caroline, care îi ştie meseria secretă. Şi tocmai când să îl ceară de soţ (da, aţi citit bine), vine misiunea “deplină”. Trebuie să îl scoată de la aeroport pe Charlie Wax (John Travolta), căruia îi va fi partener într-o misiune pe care o va înţelege doar treptat. De la primul contact Wax îl şochează. Ajunge la un restaurant chinezesc: şochează. Vine o trupă de derbedei, Wax şochează din nou. Ca să nu mai spunem cina de acasă de la Reece când… împuşcătura te ia prin surprindere (eu am îngheţat nedumerit)!

Practic acţiunea filmului se întinde pe doar câteva ore, dar pentru spectator sunt o trecere continuă de la acţiune la şi mai multă acţiune. Acţiunea e şi exagerată şi imposibilă (îmi aminteşte de Domnul şi doamna Smith), ceea ce te face să nu o iei prea în serios. Numărul morţilor creşte pe minut cam ca la filmele cu Rambo (nu, nu chiar aşa… dar oricum sunt foarte mulţi). Poţi numi aşa ceva divertisment? Cu greu. Repet însă: nu trebuie luat prea în serios. Totul trebuie pus în balanţă cu umorul – care nu e tocmai puţin – şi cu răsturnările de situaţie. Rezultatul e a la Luc Besson: bine construit, incitant, cu măiestrie vizuală. Nu tocmai memorabil pe termen lung, dar bun pentru o schimbare de ritm.

Totul sună frumos, dar evident încă din primul episod vom descoperi că lucrurile nu stau chiar aşa. De fapt extratereştrii cu pricina sunt pe Pământ de mai mult timp, inflitraţi, pregătindu-se să ia comanda. Printre personaje e şi un preot catolic, care se întreabă dacă în momentul acesta de vulnerabilitate sosirea extratereştrilor nu va fi luată prea uşor ca rezolvarea tuturor problemelor. Şi întrebarea lui e bună . Presupun că în următoarele episoade vom vedea lupta de rezistenţă a oamenilor, precum şi dezvoltarea alianţei între extratereştrii ce sunt pe Pământ dar nu sunt de acord cu Anna. Până acum incitant… Se adaugă altei descoperiri recente – pentru noi – şi anume serialul Merlin (despre care am scris aici).

Eroii sunt în principal doi: Merlin şi Arthur. Merlin e un tinerel care ştie că e vrăjitor dar nu e prea copt la minte. Un mentor la palatul regelui Uther, medicul Gaius, îl va lua sub aripa sa. De la un dragon de sub castel Merlin află că destinul lui se împleteşte cu cel al lui Arthur. Sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Va ajunge principalul slujitor al lui Arthur, ceea ce iniţial va fi cam greu, dat fiind antipatia lui Merlin pentru prinţişorul ce pare foarte îngâmfat. Vom descoperi însă de-a lungul episoadelor că Arthur e şi el cam necopt, dar este curajos şi apreciază prietenia lui Merlin. La un moment dat îi va întoarce spatele regelui doar pentru a-l ajuta pe Merlin cu o problemă personală (în satul lui de origine). Una peste alta, cei doi joacă foarte bine şi te fac să trăieşti cu intensitate fiecare episod.

În serial mai apare şi regele Uther, tatăl prinţului Arthur. El a eliminat magia din regatul său, ceea ce face ca Merlin să trebuiască să îşi ţină darurile ascunse. Dar prin magie l-a “obţinut” pe Arthur, mama murindu-i la naştere. E un personaj care adesea încurcă lucrurile, gândind cumva imparţial, pe când Arthur, cu toată aroganţa lui, e unul preocupat de soarta oamenilor de lângă el. Uther e şi uşor influenţabil, după cum vom vedea în mai multe episoade.

Ne place la întreaga familie acest serial. Acuşica terminam sezonul I.

Încă un exponent al categoriei de filme care predică lucruri frumoase dar pe care cine le bagă în seamă? Un film, să îmi fie iertat, plăcuţel dar destul de inutil. De fapt dacă ar fi văd un public al acestui film, el ar fi format din 1) fanii lui McConaughery; şi 2) cei pedepsiţi să asculte o predică – validă inclusiv din punct de vedere moral, creştin – despre iubire şi căsătorie (şi o a treia categorie – cei plictisiţi). Pentru că, da, acest film ne prezintă “convertirea” unuia care nu crede în căsătorie. Cine e el? E afemeiatul Connor Mead (Matthew McConaughey), un fotograf de succes.

Connor tocmai merge la nunta fratelui său. Vom afla că cei doi au rămas singuri de mici, dar în timp ce fratele mare nu crede în căsătorie, al doilea tocmai este pe punctul să intre în ea. Ceea ce urmează este povestea de Crăciun a lui Dickens într-o variantă modernă, cu adaptările necesare. Aşa se face că lui Connor îi vor apărea trei fantome, trimise de unchiul său Wayne (Michael Douglas), cel de la care – pretinde el – a învăţat atât de multe despre viaţă, femei, relaţii… Evident învăţături-deşeuri a căror (non)valoare o va descoperi în această noapte. Fantomele îi vor oferi un circuit prin trecut, prezent şi viitor, dându-i ocazia să înţeleagă deşertăciunea viziunii sale şi faptul că iubirea adevărată există şi că ea îşi găseşte expresia în cele din urmă în căsătorie (repet: lucruri atât de valide şi frumoase, dar care parcă devin goale în această reclamă pro-căsnicie).

Lăsând la o parte răutăţile, McConaughery este plăcut ca întotdeauna. Jennifer Garner (iubirea lui din tinereţe, la care evident se va întoarce) este şi ea plăcută. Există câteva momente mai comice dar per ansamblu filmul nu este teribil de comic. De la destrăbălarea primelor momente din film ajungem la un final cât se poate de moral. Totul se termină cât se poate de bine, în cel mai hollywoodian stil. Dincolo de limbaj şi aluzii, conţinut sexual în film este ţinut la un nivel destul de decent.