Am luat această carte crezând că poate are să-mi spună ceva, în postura mea de tată. Textele de pe coperta IV m-au incitat dar am ajuns la concluzia că e vorba de reclamă chiar goală. În special “observaţia criticului” e de un jalnic patetism. Citez: “cu un asemenea titlu (explică el de unde vine), cartea nu poate fi decât rafinată, dramatică şi plină de melancolie”. Uh… Trebuie să mă învăţ minte să nu mă mai las vrăjit de astfel de “observaţii critice”. Probabil sunt scrise de cel care scrie reclame şi teleshopping.

Am vrut să las romanul din mână după primele 20-30 de pagini. Nu doar pentru că Dumnezeu e în unele fraze amintit cu obsesie (şi nu de bine), ci pentru că nu îmi plac rataţii şi cu atât mai mult să mă adâncesc în vieţile lor. Da, Încă o zi a fost o excepţie fericită, o carte deosebită. În cazul acestui roman al Pierre Charras, cu toată drama, impresionantă, nu spun nu, totul e deprimant. Nu zideşte nimic. Povestea începe cu un băiat căruia îi moare sora geamănă. Jumătate din el adică. OK, e afectat pe viaţă, înţeleg; supărat pe viaţă, e dreptul lui; proiectându-şi speranţele în copil, un pattern cunoscut. Dar nu văd motivul de a scrie o carte despre un astfel de personaj.

Partea bună este că autorul reuşeşte să redea bine gândurile celor doi (fiului şi tatălui, primul evocându-l pe al doilea). Aş fi abandonat cartea dacă nu m-ar fi prins povestea. Dar, poate mi-a scăpat mie, în marea de detalii din vieţile celor doi lipsesc unele explicaţii majore (ex: el de ce e la urma urmei aşa un loser? înţeleg că relaţia dintre ei nu a fost ideală, dar fiecare răspunde de viaţa lui în cele din urmă). Finalul atinge maximul de dramatism şi ultimele trei pagini aduc o oarecare răscumpărare şi, depinde de imaginaţia fiecăruia, poate chiar o rază de optimism. Problema e că la finalul cărţii nu m-am simţit recompensat pentru efortul lecturii. Da, nu e un efort mare, doar o sută de pagini, dar totuşi… Un roman bunicel căruia îi lipseşte totuşi ceva, şi nu puţin, pentru a fi unul bun.

În momentul scrierii acestui text, cartea se putea comanda prin următoarele librării virtuale:

• Librăriile Humanitas, 10.78 lei
• Libertas Publishing, 12.60 lei
• Librarie.net, 14 lei
• Metropolit.ro, 13 lei

Informaţiile de pe coperta IV:

Tatal nu are secrete: isi iubeste familia si i se daruieste in intregime, in felul sau discret, retinut, aproape banal. Fiul, in schimb, are o taina, pe care multa vreme nu indrazneste sa i-o spuna tatalui sau.

Una dintre cele mai delicate si mai spectaculoase teme din literatura lumii, cea a relatiei tata-fiu, devine aici o dovada tarzie a sentimentelor nerostite. Pentru ca barbatii se abtin, in genere, sa-si spuna ca se iubesc, mai ales cand sunt tata si fiu.

Observatia criticului: Titlul, Noapte buna, blandul meu print, este un citat final din Hamlet: Now cracks a noble heart: / Good night sweet prince: / And flights of angels sing to thy rest! („Acum se frange-o inima aleasa. / Print nobil, noapte buna! Odihneste / In cantul cetelor de heruvimi.– actul V, scena 2, trad. Dan Dutescu si Leon Levitchi). Cu un asemenea titlu, cartea nu poate fi decat rafinata, dramatica si plina de melancolie.

Şi eu care credeam că Yasushi Inoue e femeie… “Puşca de vânătoare” este chiar prima apariţie în colecţia “Cartea de pe noptieră” din care am citit mai multe cărţi. Dragostea, şi moartea, şi valorile a fost mai reuşit. Chiar mi-a plăcut. Poate a fost şi mai mare surpriza primului contact. Este din nou o lectură uşoară, mai puţin memorabilă, dar nici să simţi că ai pierdut vremea.

Despre ce este vorba? “Povestitorul” apare puţin: o scenă l-a determinat să scrie o poezie despre un vânător şi puşca lui. Cel care i-a fost inspiraţie îi va scrie citind poezia într-o revistă. Şi îi scrie pasându-i trei scrisori ce vor forma grosul (99%) din carte. Mai întâi este “Scrisoarea lui Shoko”. Shoko este nepoata “vânătorului”, Yosuke Misugi, care a aflat de relaţia lui cu mama ei, Saiko. Aceasta tocmai a murit, iar Shoko a aflat despre relaţia lor din jurnalul mamei. A fost o relaţie bine tăinuită, dar anumite suspiciuni planau. Aş putea să spun şi cine semnează celelalte două scrisori dar cred că aş strica o oarecare surpriză. Am avut răbdare să ajung la ele, fără trag cu ochiul, şi vă recomand să faceţi la fel.

Este din nou vorba de un roman (de foarte mici dimensiuni) psihologic. Autorul reuşeşte – încă o dată – să picteze foarte bine emoţiilor tuturor celor implicaţi în povestea de dragoste care, oricât de tăinuită se credea că e, nu era lipsită de consecinţe asupra celor dimprejur. Aşa după cum spune Shoko la un moment dat, o poveste de dragoste nu ar trebui să fie aşa. În final toţi pierd, ceea ce accentuează şi mai mult drama. Merge… ca lectură pe tren (cum a fost în cazul meu) e chiar bună.

Despre această carte găsiţi informaţii pe Wikipedia română şi o opinie pe Bookblog.ro.

Informaţiile de pe coperta IV:

Cum e posibil ca o pusca de vanatoare dintr-un poem aparut intr-o revista cinegetica sa lege patru destine in trei scrisori? Cum poate sa ucida o pusca pe tragaciul careia nimeni nu apasa? De ce moare altcineva decat femeia tintita de vanator? Cine e vanatul si cine vanatorul? Cum poate fi aparata o amintire cu pusca? Ce se intampla cand un jurnal nu ia foc? Ce se intampla cand scrisorile seamana cu gloantele? Cititorul nu trebuie sa se imbrace in chimono ca sa poata raspunde la toate aceste intrebari. E suficient sa-si lase deoparte ochelarii de european si sa patrunda linistit in aceasta nespus de frumoasa lume a sugestiilor.

Câteva dintre ultimele cărţi citite au fost de la Humanitas din colecţia Cartea de pe noptieră. Uitându-mă la bibliotecă peste cărţi am descoperit o altă colecţie Raftul Denisei. De fapt nu aceea mi-a atras atenţia ci Humanitas fiction scris în josul cărţii. Mi-am zis să încerc puţin această serie de ficţiune. Am pus mâna pe vreo 3-4 cărţi dar nici una nu mă convingea (“reclama” de pe coperta IV). În cele din urmă cu oarecare ofuscare am pus mâna pe “Încă o zi”. Când am ajuns acasă şi am văzut că e scrisă de un cronicar sportiv am regretat mai mult. Din fericire au fost temeri inutile. A fost o lectură pasionantă a unui roman – dacă zic zguduitor poate exagerez, aşa înmoi spunând – dureros.

Mitch Albom, după câteva cărţi sportive, s-a lansat în beletristică până acum cu trei romane: Marţi cu Morrie, Cei cinci oameni pe care îi întâlneşti în rai şi Încă o zi. Se face că am pornit cu sfârşitul (nu că ar fi legătură între romane). Acest din urmă roman – cică ecranizat în 2007 – îl are în centru pe Charles Benetto. Un Charles deprimat, pe punctul de a se sinucide. Vom afla că soţia l-a părăsit iar fata lui i-a spus despre nunta ei abia după ce a avut loc – probabil ca să nu o facă de râs venind şi el. Şi-a ratat cariera sportivă şi în plus are şi o slujbă care nu îl pasionează, aşa că Charles se hotărăşte să pună capăt mizeriei din viaţa lui, plănuind să se sinucidă. Nu înainte de a mai trece pe la locurile copilăriei. Vă gândiţi că amintirile copilăriei îl vor opri, nu? Ei bine, sunteţi destul de aproape şi destul de departe de ce e în roman. De fapt întoarcerea în oraşul natal va pricinui o întâlnire neaşteptată, între Charles şi cineva… mort (de aia e în seria de ficţiune).

Nu este un roman ştiinţifico-fantastic, nici thriller. Are desigur o doză de suspans şi un final excepţional în care tot mai multe lucruri se leagă. Lectura te prinde pagină după pagină. Iniţial mi-am zis: ah, un alt ratat. Dar desele vizite în trecut, precum şi dialogul cu “fantoma” (?) vor revela o dramă sfâşietoare a unui băieţel dintr-o familie divorţată (într-o vreme în care divorţul nu era un fenomen “banal” ca astăzi) alergând nu întotdeauna intenţionat între diverşii poli ai existenţei lui. Eticheta pe care eşti tentat să i-o pui la începutul cărţii devine mult mai nuanţată. Desigur că nimic nu justifică beţia sau sinuciderea, dar contextele pun totul într-o altă lumină. Sfârşitul nu este unul roz (toţi se pupă şi îmbătrânesc fericit), dar asistăm la o multiplă răscumpărare ce nu poate fi decât fericită. Puzzle-ul se încheie în ultimele rânduri cu descoperirea ultimei surprize: cine a scris toate acele rânduri?

În momentul scrierii acestui text, cartea se putea comanda prin următoarele librării virtuale:

• Metropolis.ro, 23 lei
• Librarie.net, 23 lei
• Libertas Publishing, 20,7 lei
• Librăria Noesis, 21,85 lei

Informaţiile de pe coperta IV:

Numarul 1 timp de cateva luni in New York Times Bestseller List in anul 2006, romanul Inca o zi a fost ecranizat in 2007, cu Michael Imperioli in rolul principal, pelicula fiind produsa de celebra Oprah Winfrey.

Pornind de la intrebarea "Ce ai face daca ai putea sa mai petreci o zi alaturi de cei dragi?", Inca o zi, cel de-al treilea roman al lui Mitch Albom, este o poveste tulburatoare despre cat de fragila si de puternica, in acelasi timp, este iubirea care ii leaga pe membrii unei familii. Fost jucator de baseball distrus de bautura si instrainat de familie, somer si falit, Charley "Chick" Benetto este un om sfarsit. Viata lui este atat de trista, incat, pentru el, singura solutie este sa isi puna capat zilelor. Coplesit de regrete, Chick se intoarce in oraselul natal, pentru a-si lua ramas-bun de la locurile unde a copilarit si a-si curma apoi viata. Insa revederea casei natale ii va rasturna toate planurile, pentru ca aici pe Chick il asteapta mama sa, a carei dragoste o refuzase de mult, pe cand era un adolescent furios. Din aceasta clipa, speranta barbatului infrant pare sa renasca. Va mai putea el reinnoda legatura cu fiinta care l-a iubit cel mai mult pe lume? Va avea el sansa sa ii puna intrebarile pe care nu a avut niciodata curajul sa i le adreseze? Va primi raspunsurile care sa il ajute sa-si refaca viata si familia?

"In noua lui carte, Mitch Albom isi demonstreaza inca o data calitatile care l-au facut unul dintre scriitorii mei preferati: curajul de a explora supranaturalul si credinta inflacarata in puterea dragostei. Inca o zi va va face sa zambiti. Va va pune pe ganduri. Va va umple ochii de lacrimi. Si, mai presus de toate, va va convinge ca nu exista nimic mai intens si mai etern decat iubirea unei mame." (James McBride)

"O carte care are forta de a-si emotiona si consola cititorii." (The New York Times)

"O poveste cathartica emotionanta care trece dincolo de moarte pentru a ne invata ce sunt binele si raul." (Publishers Weekly)

Recunosc că am împrumutat cartea citind pe coperta IV următoarele:

Iubirile au nevoie de spaţiu. Locurile unde a început sau s-a sfârşit o dragoste rămân întipărite în suflet. Cele trei cupluri din tripticul lui Inoue (Aniversarea căsătoriei, Grădina de piatră, Dragostea, şi moartea, şi valurile) pornesc la drum din motive diferite: pentru a cheltui nişte bani “picaţi din cer”, pentru a-şi petrece luna de miere sau, în ultimul caz, pentru a-şi întâlni moartea. Dar, de fiecare dată, călătoria le oferă surprize şi le răstoarnă toate planurile.

Această scurtă prezentare spune destul de multe dar suficient de puţin pentru a nu strica farmecul lecturii. Sunt într-adevăr trei povestiri, toate de dragoste, dar din sfere diferite. Primele două sunt foarte scurte, cam ca şi cum un prieten ţi-ar povesti la o cafea nişte întâmplări. Sunt un fel de pastile. A treia e ceva mai lungă, permiţând dezvoltarea unui oarecare suspans. Ca să spun ceva mai mult voi dezvălui că prima este despre avariţie (un cuplu care are norocul unor bani neaşteptaţi şi e tare în dubiu dacă să facă ceva special pentru ei din acest bani sau nu); a doua despre amintiri (cum cântau 3 Sud-Est acum mulţi ani: amintirile mă chinuiesc, amintirile mă răscolesc); iar a treia despre… ei bine, despre sinuciderea atât de comună tradiţiei japoneze.

Nu am mai citit nimic de această autoare, dar doresc. Acest mic volum mi-a plăcut. Fără să fie nişte povestiri extraordinare, autoarea reuşeşte să povestească astfel încât să te prindă în poveste. Citind, vedeam locurile şi personajele. Iar contactul cu cultura japoneză adaugă desigur farmec lecturii.

În momentul scrierii acestui text, cartea se putea comanda prin următoarele librării electronice:

• Librarie.net, 19 lei
• Librăria Eminescu, 19 lei
• Liberta Publishing, 17,1 lei

“Pescăruşul Jonathan Livingston este, după Micul Prinţ, cea mai citita parabolă modernă”. Aceste cuvinte de pe coperta IV a cărţii cred că îmbie pe oricine la lectură. Dar aşa cum manelele sunt poate cele mai “cântate” piese în România, fără să fie muzica (cea mai) bună, la fel poate fi şi aici situaţia. Să nu se înţeleagă că aş compara manelele cu romanul lui Bach. Dar faptul că e cel mai citit nu s-a dovedit pentru mine şi un barometru calitativ.

În fapt îmi este chiar greu să comentez această carte. Ar fi trebuit poate să o recitesc şi să îi acord mai mult timp. Sunt însă destul de ferm pe opinia pe care mi-o voi exprima în continuare. Cartea, un best seller de literatură pozitivă, ba chiar spirituală, este o frumoasă invitaţie la depăşirea limitelor, a viziunii înguste. Eroul principal este un pescăruş care vrea mai mult, vrea să zboare de dragul zborului, ajungând să fie excomunicat de comunitatea sa, în a cărei viziune zborul este doar pentru mâncat. Am putea spune în mod clar că astăzi mulţi trăiesc ca să mănânce, fără să descopere adevărata valoare a vieţii.

Povestea este complicată de dimensiunea cam orientală (ca filosofie religioasă) a ceea ce urmează în carte. Povestea ucenic-maestru e frumoasă dar pe muchie de cuţit. În timp ce mesajul rămâne în principiu acelaşi, al auto-depăşirii, al lărgirii orizontului, ba chiar şi al interesului pentru aproapele, al – să zicem aşa – apostolatului în propria patrie (unde ştim, profeţii nu sunt niciodată bine primiţi), dacă e să îl privim dintr-o perspectivă creştină, el alunecă pe alocuri în anti-creştinism. Mă enerva la culme în şcoală când profesoara de română ne explica cum poetul X avea sute de intenţii printr-o singură poezie. Cum putem şti noi? E speculaţie pură. La fel ar putea fi doar o speculaţie, dar dacă e să privim creştineşte, pescăruşul e un… budist, sau un Cristos banalizat. Dacă renunţăm la orice paralelă cu ideile creştine ceea ce rămâne e un mesaj frumos, pozitiv, poate din familia acelui pozitiv cu nuanţe de prostie umană, care îţi spune “dacă vrei cu adevărat poţi”. Să fim serioşi. Dar… să nu alunec spre alt subiect. (Pozitivismul american nu mi-a plăcut niciodată.)

Deci concluzia? Nu am. E o lectură interesantă, la care fiecare va rezona după bagajul său mental. E o lectură uşoară (ca număr de pagini) şi dificilă (prin pretenţiile filosofice mari) deopotrivă. Pentru mine nu a reprezentat o mare surpriză sau vreo plăcere deosebită.

PS: Poate veţi dori să citiţi şi recenzia de pe BookBlog sau ce spune Wikipedia.

În momentul scrierii acestui text, cartea se putea comanda prin următoarele librării electronice:

• Editura Humanitas, 8,9 lei
• LibrariaOnline.ro, 15 lei
• Librarie.net, 15 lei

Colecţia "Mituri şi legende ale lumii", o preluare din programul prestigioasei edituri britanice Oxford University Press, familiarizează tinerii cititori cu universul mitologic al popoarelor lumii. Fiecare volum strânge în paginile sale povestiri, legende, fabule, poveşti fantastice, mituri şi cicluri inspirate din epopeile străvechilor civilizaţii şi repovestite într-un limbaj mai accesibil tânărului cititor din zilele noastre.

Citind rândurile de mai sus pe cărţile respectivei colecţii ochii mi-au sclipit. M-am gândit că ar fi frumos să avem în casă aceste cărţi. Dar preţul lor m-a oprit aşa că pentru moment nu am cumpărat nici una. Am văzut că sunt la bibliotecă şi mi-am zis atunci să “testez” o carte. Am ales basmele scoţiene. În colecţie se găsesc însă şi basme chinezeşti, japoneze, indiene, africane, germane, franţuzeşti, ruseşti, turceşti, englezeşti, armeneşti… Le-am ales pe cele irlandeze poate pentru că e naţia cea mai catolică dintre cele enumerate. Şi într-adevăr răzbat pe ici pe colo diverse motive, într-una dintre poveşti având chiar un erou care merge la Papa şi apoi într-o cruciadă pentru apărarea Ţării Sfinte.

Basmele şi legendele sunt interesante dar – ca şi cele româneşti, ca mai toate – nu sunt întotdeauna morale (ajunge să amintesc Motanul încălţat, înşelătoria ridicată la rang de poveste de copii). Unele sunt seci, altele mai gustoase, dar fiecare are relevanţa lui locală (explicând numele unui anumit lac, al anumitor pietre sau al unei peşteri). Am găsit vreo două poveşti care chiar mi-au plăcut şi vroiam să le citesc copiilor, dar a trebuit să înapoiez cărţile la bibliotecă. La final mi-am dat seama că nu contează atât poveştile în sine cât impresia lăsată de tot volumul. E o “baie” într-o altă cultură, cu basme ce au şi elemente complet noi şi unele ce se regăsesc şi la noi.

Am citit cartea ca să văd dacă e recomandabilă pentru Teodora. Nu cred. Cred că poate de pe la 12 ani în sus, sau chiar 14. Atâta timp cât seria se găseşte la bibliotecă nu cred că voi mai face investiţia. E vorba totuşi de o duzină de cărţi, fiecare pe la 14-16 lei.

În momentul scrierii acestui text, cartea se putea comanda prin următoarele librării electronice:

• Librarie.net, 16 lei
• Librăria Eminescu, 16,9 lei

După cum cred că am mai scris prin jurnal, am luat această carte ca şi cadou de Crăciun de la (stră)bunici pentru copiii noştri. Probabil altfel nu ne-am fi permis-o. Am luat-o la 51RON dar se găseşte online şi la preţuri mai mici. Am ezitat puţin înainte de a o cumpăra, iar dacă am luat-o a fost pentru că e genul acela de cărţi care ţi se întipăreşte în minte (şi suflet) prin imagini. Fiecare are una, dacă nu mai multe cărţi din copilărie, ale căror desene şi le aminteşte cu plăcere; care i-au zăbovit prin minte ani în şir, lăsând la visare să prindă viaţă pentru noi aventuri neştiute de alţii.

Şi deşi am luat-o pentru copiii mei, am fost primul care a citit-o . Probabil tuturor băieţilor plac dinozaurii, iar eu am avut o pasiune pentru ei chiar şi până în liceu. Nu că azi m-aş fi lecuit de ea. Dovadă că în câteva zile am “păpat” cele 160 de pagini (ia cam câteva ore). Şi m-am gândit să împărtăşesc ceva din experienţa lecturii.

Romanul ne poartă într-o lume creată de artistul James Gurney. Acesta “pretinde” că a descoperit într-un anticariat un jurnal despre o lume în care oamenii şi dinozaurii trăiau împreună. Cartea relatează deci călătoria unui profesor din secolul XIX, Arthur Denison, alături de dinozauriţa sauriană Bix. Profesorul Denison dorea de mult timp să viziteze Chandara, un oraş îndepărtat (din acelaşi continent dispărut, Dinotopia), în cele din urmă primind o invitaţie din partea împăratului. Cei doi se pornesc la drum, un drum care îi poartă prin tot felul de locuri şi aventuri. La un moment dat invitaţia le va fi furată, dar povestea nu se opreşte aici. Denison şi Bix vor reuşi să îşi vadă visul împlinit.

Acum câte ceva despre carte. Sunt 160 de pagini din care majoritatea o reprezintă grafica, nu textul. Normal, doar e cartea unui grafician. Textul e puţin şi de multe ori – aici depinde de imaginaţia cititorului – spune mai puţin decât imaginile. E de fapt un fel de suită de notiţe. Adevărata lectură se face citind textul şi zăbovind îndelung asupra imaginilor. Denison ne pictează o lume nouă, cu tradiţii noi. O lume în care dinozaurii şi oamenii nu împart doar oraşele, ci şi acelaşi acoperiş (de exemplu popasul la familia în care dinozaurii se joacă cu copiii oamenilor). Profesorul nu se zgârceşte la detalii, fie că e vorba despre jocurile practicate în Dinotopia sau modul în care funcţionează pompierii ori cum este construită o clădire importantă. Deşi avem un fir roşu, aceasta nu e o carte obişnuită ci o oglindă spre o lume fantastică.

Tocmai de aceea este genul de carte ce se poate citi şi reciti. La o altă vârstă copiii vor descoperi şi înţelege lucruri noi. Dacă sunt foarte mici s-ar putea însă să nu îi pasioneze. Cred că merge cam de la zece ani în sus, dar desigur depinde de copil. Cel care va da rapid paginile, pentru că a citit textul, e ca unul care ar derula o casetă cu o operă, crezând că a înţeles-o. Dacă o veţi da în mâna copilului Dvs subliniaţi-i cât de important este să citească şi pozele. A! Şi vor mai urma se pare cărţi. În engleză sunt, nu ştiu când vor fi şi în română. Detalii pe Dinotopia.com.

OK. Cam atât. Să vedem… noi am luat-o la 51RON dar se găseşte, după cum spuneam, la preţuri mai bune:

• Librarie.net, 37.6 lei
• EastonBooks.com, 47 lei

Într-o discuţie veche cu Robert Lazu îl întrebasem despre Terry Pratchett (Wikipedia ro, Wikipedia en), dacă ar fi pentru copii sau nu. Mi-a spus că unele romane ale sale apar promovate ca fiind pentru copii, dar nu e aşa. M-am uitat pe situl cică oficial al autorului, de fapt de promovare a cărţilor lui, iar seria cu nomii apare la copii. Mi-am zis că totuşi ca variaţie să o "testez" pe mine înainte să o dau Teodorei (ea mai are ultimor roman din seria Minimoşilor să îl citească, dar acesta nu a apărut încă la bibliotecă, doar primele trei).

Aşa am început să citesc această primă parte a trilogiei. Ea se deschide cu o plecare cu camionul, un fel de avanpremieră la marea plecare despre care vorbeşte tot volumul. Cunoaştem neamul nomilor, nişte pitici ce duc o viaţă intensă ("E un fel de relativitate. Cu cât trăieşti într-un ritm mai rapid, cu atât timpul se dilată. Pentru un nom, un an durează cât zece ani pentru un om."), prea intensă chiar, plină de pericole (şobolani, câini, ploi, ierni…), care în cele din urmă i-a împuţinat. Masklin e un tânăr nom, foarte curajos, hotărât să îşi urce supravieţuitorii neamului său într-un camion, pentru a pleca spre locuri mai liniştite. Alături de el e energica Grimma, formând cuplul (neromantic) ce ajung, vor-nu-vor, conducători de facto în locul bunicei Morkie şi a bătrânului şef Torrit.

Camionul îi va conduce la un magazin uriaş, "Fraţii Arnold (din 1905)", un magazin ce conţine "totul sub un acoperiş". Iar prin "totul" se înţelege… totul. E un magazin universal, cu de toate. Iar acolo locuiesc enorm de mulţi alţi nomi, fiinţe asemenea lui Masklin. Doar că ei nu pot crede în "Exterior" – după ei nu există, tot universul fiind cuprins în "Fraţii Arnold (din 1905)". Aici nomii sunt grupaţi în familii după raioane (aşa fiind de exemplu familia De Licatese, Feronerie, Mercerie…). Familiile nu se înţeleg neapărat între ele, dar există oricum o prosperitate deosebită. Nomii au din plin de mâncare de pe urma magazinului, proştii de oameni crezând că de vină pentru micile furturi fiind ar fi şobolanii. Masklin şi puţinii lui nomi găsesc aici o lume relativ primitoare, care îi priveşte cu suspiciune doar când afirmă că ei vin din afara Magazinului (imposibil, nu există nimic în afara Magazinului!). Problema majoră este însă alta: sunt semne clare, pentru cine are ochi, că marele magazin va fi închis. Şi uite aşa Masklin trebuie să repete isprava urcării într-un camion, dar acum pentru tot poporul nomilor din "Fraţii Arnold (din 1905)".

Masklin ajunge practic liderul tuturor nomilor, mai exact creierul operaţiunii marii salvări. Dar această salvare e de fapt parte dintr-o mega-salvare pe care deducem că o vom citi în celelalte volume. Obiectul misterios purtat de bătrânul Torrit, în contact cu electricitatea din magazin, şi-a deschis "gura" şi le-a spus nomilor că sunt de fapt un neam de pe o altă planetă, ajuns pe Pământ accidental. O navă îi aşteaptă însă cuminte în spaţiu. Următoarele două volume sunt intitulate "În excavator" şi "În navă", semn clar că nomii vor ajunge în cele din urmă în spaţiu. Cum? Nu ştiu neapărat dacă voi avea curiozitatea de a citi şi celelalte două volume. După mine verdictul e clar: sunt romane pentru copii. Poate că Teodorei i-aş recomanda să mai aştepte încă 1-2 ani, dar de la 10 ani în sus cred că poate fi citită. Nu sunt probleme de limbaj, dar firul naraţiunii nu este întocmai ca într-o carte pentru copii mici. Sunt întoarceri în timp dar mai ales sunt pagini întregi în care se vorbeşte despre lucruri din lumea oamenilor care, pentru cei mici, va solicita cred o sforţare a imaginaţiei pentru a înţelege despre ce e vorba (ex: oamenii roz îngheţaţi sunt manechinele). Cartea este însă antrenantă, inteligentă, amuzantă, o aventură frumoasă cu personaje simpatice. Dacă aş fi citit-o în copilărie cred că mi-ar fi plăcut foarte, foarte mult.

Cartea poate fi (ilegal) descărcată de aici (fişier RTF) sau citită feliată în mod sadic aici. Mai bine o cumpăraţi din librării sau o împrumutaţi (ca mine) de la bibliotecă. În momentul scrierii acestui text, cartea se putea comanda prin următoarele librării electronice:

• Editura Corint, 25RON
• Librăria Bucureşti, 25RON
• Librăria Eminescu, 24.99RON
• Librarie.net, 25RON

Am împrumutat cartea de la bibliotecă. Are multe ştampile pe spatele ei şi e cam ferfeniţă, semne că a trecut prin multe mâini. E un titlu incitant aşa că nu mă mir. Şi titlul în sine m-ar fi făcut să o citesc, dincolo de recomandarea din partea prietenilor. Este a doua carte pe care o citesc scrisă de acest autor francez, după Despre ploaie. Dacă prima era mai poetică, o succesiune de texte scurte, aici este un roman de mici dimensiuni, cu cap şi coadă. Personajul principal este Antoine, un tânăr de 25 de ani care se simte prea apăsat de inteligenţa sa. Motivele lui le vom afla mai încolo, expuse într-un elocvent discurs. Şi i se pune pata că trebuie să se lupte cu această stare de fapt, primul lucru care îi vine în minte fiind să devină alcoolic.

Se gândea serios să devină alcoolic. E o preocupare. Alcoolul ocupă gândurile în întregime şi dă un scop în disperare: să te vindeci. [...] Pe alcoolici lumea îi deplânge, îi îngrijeşte, ei se bucură de consideraţie medicală, umană. Pe când pe oamenii inteligenţi nimeni nu se gândeşte să-i plângă. [...] Inteligenţa e de două ori rea: te face să suferi şi nimeni nu se gândeşte să o considere ca pe o boală. Prin comparaţie, a fi alcoolic ar fi promovare. Ar suferi de un rău vizibil, cu o cauză cunoscută şi tratamente prevăzute; nu există cură de dezintoxicare pentru inteligenţă.

Pentru a-şi pune planul în aplicare Antoine adoptă calea inteligentă (unul prost ar fi sărit direct pe băutură): îşi caută un mentor. Într-un bar va găsi un expert în beţie, care cu greu îl va accepta ca discipol. Doar că experimentul nu va reuşi (nu dezvălui de ce). Aşa că Antoine caută mai departe. Se gândeşte că moartea ar putea fi răspunsul. Drept pentru care începe să urmeze cursuri de sinucidere. Fostul profesor nu mai e pentru că… i-a reuşit sinuciderea. Are însă o înfocată înlocuitoare. Antoaine va abandona şi această cale (pentru că vrea să fie prost… dar viu). Să vedem acum puţin din discursul său despre nocivitatea inteligenţei:

Inteligenţa este un rateu al evoluţiei. Îmi imaginez perfect, pe vremea primilor oameni preistorici, în sânul unui mic trib, toţi copiii alergând prin hăţişuri, fugărind şopârle, culegând fructe pentru cină; treptat, în contact cu adulţii, învăţând să devină bărbaţi şi femei desăvârşiţi; vânători, culegători, pescari, tăbăcari… Dar, privind mai atent viaţa acestui trib, observ că unii copii nu participă la activităţile grupului: rămân aşezaţi lângă foc, la adăpost, în interiorul peşterii. [...] Natura, aducându-i pe lume, a dat un rateu. În tribul ăsta există o fetiţă oarbă, un băieţel şchiop, un altul neîndemânatic şi neatent. Ei stau toată ziua în tabără, şi cum nu au nimic de făcut iar jocurile video nu au fost încă inventate, sunt nevoiţi să reflecteze şi să-şi lase gândurile să vagabondeze. Şi îşi petrec timpul gândind, încercând să decripteze lumea, scornind poveşti şi invenţii. Aşa s-a născut civilizaţia: pentru că nişte copilandri imperfecţi nu aveau nimic altceva de făcut. Dacă natura n-ar fi mutilat pe nimeni, dacă tiparul ar fi fost de fiecare dată fără cusur, omenirea ar fi rămas o specie de proto-hominizi, fericită, fără nici o intenţie de progres, trăindu foarte bine fără Prozac, fără prezervative şi reader dolby digital pe DVD.

Ce căi mai urmează Antoine? Nu aş vrea să strict plăcerea citirii acestei cărţi. Vin însă alte experienţe interesante, paginile devenind o satiră şi mai puternică la adresa omului de astăzi. Antoine devine într-adevăr prost, în sensul cel mai generice prostii de astăzi. Pentru cine nu s-a prins, paginile acestei cărţi nu trebuie luate (aproape) niciodată în serios. Este… adevărul că nu ştiu ce termen ar fi mai corect literar… oricum o fabulă, în care de exemplu un prieten de-al lui străluceşte în noapte că a luat nu ştiu ce pastile în copilărie şi alte lucruri complet improbabile dar care comunică faptul că lectura trebuie pătrunsă la un alt sens. Dintr-un anumit punct de vedere personajul lui Antoine – de exemplu când varsă cafeaua pe tastatură şi dă lovitura – mi-a amintit de Forrest Gump: cam fericirea acestuia pare a o căuta tânărul parizian. Finalul este… pesimist. În ce sens? Moare? Sau nu a devenit ce vroia să devină? Sau…? Nu am să vă spun. Citiţi cartea.

În momentul scrierii acestui text, cartea se putea comanda prin următoarele librării virtuale:

• Librarie.net, 20,1RON
• Libraria Noesis, 18RON

Sau poate fi citită online – ah, de ce nu m-am prins mai rapid – pe Scribd.

Am recitit cartea lui Gaillardetz. După cum mai spuneam, în urma unor schimburi de emailuri am primit de la autor aceasta şi încă două cărţi ale sale (plus ceva broşuri). Toate trei cărţile sunt superbe. Titlul într-o traducere aproximativă ar fi: "Trasformându-ne zilele: spiritualitate, comunitate şi liturgie într-o cultură tehnologică". Practic este – până acum – singura carte pe care o ştiu dedicată problemelor de spiritualitate în conexiune cu vremurile super-IT pe care le trăim. Sunt răspunsuri satisfăcătoare în această carte? Cu siguranţă, deşi evident prima lectură mi-a adus mai multe "aha"-uri. Practic în carte sunt cuprinse câteva observaţii, sau ceva mai bombastic spus principii, absolut esenţiale pentru a trăi o viaţă spirituală în secolul XXI. Evident, nu este aici singurul loc unde se găsesc, dar modul de sistematizare şi expunere a lui Gaillardetz este excelent, bazându-se evident nu atât pe ideile lui cât pe magisteriul Bisericii, scrieri ale unor sfinţi şi ale unor filosofi creştini.

Autorul porneşte de la observaţia că în timp ce tehnologia are ca scop să facă viaţa omului mai uşoară ea produce în fapt o alienare dpdv uman. Vorbeşte despre stilul "vechi" de viaţă, care presupunea o mai mare interactivitate şi în fapt o "ştiinţă" mai multă. Exemple: gătitul, ce pornea de la aprovizionare, cu alegerea alimentelor, la gătire, pregătirea mesei, masa în sine, curăţenia de după. Astăzi produsele semi-preparate scurtcircuitează mai multe aspecte. Focul din sobă ce dădea ritm vieţii familiei este înlocuit astăzi de o centrală ce nu mai presupune nici cules lemne, nici trezit de dimineaţă pentru făcut foc, nici întreţinere: doar apăsarea unor butoane. Sau, ca să iau ceva şi din experienţa mea proprie, un exemplu banal dar totuşi cred elocvent: pâinea. Până acum câţiva ani pâinea nu era tăiată la noi în casă până când pe cuţitul nu se făcea pe dosul ei semnul crucii, ca semn de binecuvântare. De câţiva ani cumpărăm pâine feliată (ce comod e! acum copiii îşi pot unge singuri feliile, nu mai trebuie să ne deranjăm să le tăiem pâinea) aşa că acest gest a dispărut. O analiză proprie va revela fiecăruia câte dintre gesturile cu încărcătură umană şi/sau spirituală au dispărut datorită tehnologiei. Este ea de blamat atunci? Cum să nu. Mâine voi şterge acest sit, arunc laptopul la gunoi şi mă urc pe un stâlp să fiu sfânt călugăr…

Evident tehnologia în sine nu reprezintă un rău. Ea a "îmbibat" însă atât de mult existenţa noastră încât cu greu mai reuşim să deosebim când o folosim greşit şi când nu. Gaillardetz vine cu câteva propuneri concrete pentru redescoperirea dimensiunii umane şi spirituale a existenţei noastre. Nu voi intra aici în explicaţii, dar modelul trinitar pe care îl subliniază el e fără îndoială unul care – fără să fie revoluţionar, doar că practica ne omoară – ar fi excelent de conştientizat de către toţi. "Dumnezeu este iubire" sună pentru atâţia atât de abstract, pe când consecinţele lui practice sunt atât de clare: actele de iubire ne pun în Dumnezeu. Cartea continuă abordând apoi aspecte mai ecleziale, legate de comunitatea credincioşilor şi liturgie, şi cum pot ele ajuta la o viaţă spirituală cât mai "depoluată" de tehnologie. Infuzia de har "cu siringa" este un model de viaţă pentru atâţia creştini, din păcate, iar autorul pune aici foarte bine punctul pe i. Cine are posibilitatea să achiziţioneze/împrumute această carte nu va regreta citind-o. Este cu adevărat o carte "transformatoare".

În momentul scrierii acestui text, cartea se putea comanda prin următoarele librării virtuale:

• Amazon
• Google Products