Dacă nu există piedici precum cele de mai sus, atunci bărbatul şi femeia vor rosti consimţământul, care îi angajează pe unul faţă de altul, şi pe amândoi faţă de familia pe care o întemeiază, dar şi faţă de comunitate. În Biserica Romano-Catolică, acest consimţământ este exprimat public de miri în timpul celebrării cununiei. De menţionat că în tradiţia apuseană, mirii sunt cei care celebrează căsătoria, preotul sau diaconul asistând doar; el primeşte consimţământul lor în numele Bisericii şi le dă binecuvântarea Bisericii. În tradiţia răsăriteană, preotul celebrează cununia, mirii fiind subiecţii ei. Consimţământul, conform normelor liturgice, se verifică de către preot înaintea celebrării căsătoriei, dar în practică unii preoţi greco-catolici îl cer – ca în ritul latin – în cadrul slujbei.

Consimţământul odată dat, în mod liber după cum tocmai s-a spus, nu poate fi luat înapoi. El face căsătoria de nedesfăcut şi irepetabilă. Tocmai de aceea, trebuie să fie dat nu doar liber, ci mai ales conştient şi responsabil. Înţelegem astfel de ce Biserica cere viitorilor miri să se pregătească pentru căsătorie printr-o serie de întâlniri. Parcursul de pregătire are scopul de a prezenta informaţii de ordin tehnic (precum impedimentele pentru primirea Sacramentului sau forma celebrării), dar mai ales de ordin catehetic şi spiritual, despre ce înseamnă Căsătoria, care sunt roadele ei, ce obligaţii decurg din încheierea legăturii. Desigur, aceasta este doar pregătirea pe ultima sută de metri (cu câteva luni înainte de cununie). În realitate pregătirea adevărată pentru Căsătorie trebuie să înceapă din familie, mai ales prin exemplul personal, al părinţilor, fiind susţinută şi de cateheza la care participă copilul şi mai apoi tânărul.

Rugăciune

Accentul pe care Biserica îl pune pe consimţământ nu este în detrimentul iubirii, care evident trebuie să existe între soţi. Se subliniază însă că, în ciuda viziunii lumeşti, căsătoria nu înseamnă doar sentimente reciproce de iubire romantică ci este, mai ales, un angajament de dăruire, pe viaţă, unul pentru celălalt, la bine şi la rău. Doamne Isuse Cristoase, tu ne-ai cerut ca "da"-ul nostru să fie "da" (cf. Matei 5,37). Ajută-i pe cei căsătoriţi ca acest "da", reînnoit zi de zi, să se vadă în alegerile făcute, care să vizeze mereu binele lor comun, al familiei, şi nu cel personal. Ajută familiile noastre să fie adevărate şcoli de iubire, în care copiii să vadă de mici exemplul iubirii care se dăruieşte pe sine.

Păcatul protopărinţilor noştri a zguduit însă întreaga natură umană, cu efecte – evident – şi asupra relaţiei dintre bărbat şi femeie, care se îndepărtează de planul originar. "Relaţiile lor sunt deformate de învinovăţiri reciproce; atracţia lor reciprocă, darul Creatorului, se schimbă în raporturi de dominare şi de poftă; frumoasa vocaţie a bărbatului şi a femeii de a fi rodnici, de a se înmulţi şi de a supune pământul este împovărată de suferinţele naşterii şi osteneala câştigării pâinii" (CBC 1607).

Această îndepărtare de planul originar o vedem în ceea ce a însemnat căsătoria în Vechiul Testament: mai presus de toate un contract. Într-o descriere sumară, căsătoria se încheia astfel: bărbatul cerea femeia de soţie de la cel care avea autoritate asupra ei (tatăl sau stăpânul, pentru sclave); în faţa unor martori rostea o declaraţie ce în esenţă spunea "ea va fi soţia mea"; plătea apoi o compensaţie numită mohar; iar uneori se punea şi ceva în scris, în care se prevedea de exemplu ce se întâmplă la despărţire. Dar nu doar divorţul era împotriva căsătoriei dorite de Dumnezeu, ci şi poligamia, pe care o găsim practicată de diverse personaje din Vechiul Testament.

Dacă Moise a permis divorţul, prin introducerea "cărţii de despărţire", a fost – o spune chiar Isus Cristos – "din cauza împietririi inimilor" evreilor. "De la început însă nu a fost aşa", subliniază tot El, indicând spre planul lui Dumnezeu, şi condamnând divorţul: "ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Matei 19). Întreaga predicare şi activitate a Mântuitorului a fost pentru ca inima omului de piatră să devină din nou de carne, capabilă să trăiască în mod curat iubirea, după modelul iubirii din sânul Preasfintei Treimi. Nu întâmplător la începutul activităţii Sale publice găsim episodul cu nunta din Cana, în care Biserica vede "confirmarea bunătăţii căsătoriei şi vestirea că de acum încolo căsătoria va fi un semn eficient al prezenţei lui Cristos" (CBC 1613).

Rugăciune

Am văzut în această scurtă prezentare că Dumnezeu a dorit ca omul să nu fie singur (Geneză 2,18), ci să trăiască în doi, rodul iubirii lor fiind vizibil în copii. Dar planul iniţial a fost afectat de intrarea păcatului în lume, şi cu adevărat, atâta timp cât păcatul conduce, legătura între un bărbat şi o femeie nu poate fi decât una contractuală. Căsătoria devine mai mult decât o hârtie doar când la baza ei nu este păcatul, ci Dumnezeu care o binecuvântează, o păzeşte şi o întăreşte cu harurile Sale. Să îi cerem Domnului să ne trimită lumina Sa pentru a înţelege căsătoria aşa cum El a dorit-o pentru oameni.

Berengarius, un teolog francez, a negat la începutul celui de-al doilea mileniu prezenţa reală a lui Isus Cristos în Euharistie. Papa Grigore al VII-lea a răspuns acestor idei, pe fondul răspândirii lor, repetând răspicat credinţa Bisericii dintru începuturi: sub chipul pâinii şi vinului consacrate se află cu adevărat Trupul şi Sângele lui Isus Cristos. Spre întărirea acestui adevăr de credinţă apar rugăciuni la Preasfântul Sacrament, credincioşii fiind invitaţi să îl adore. Sfântul Francisc de Assisi a fost un fervent promotor al devoţiunii faţă de Euharistie în Italia. Sf. Iuliana de Liege, în urma unor viziuni, a cerut la începutul anilor 1200 instituirea unei sărbători în cinstea Trupului lui Cristos (în latină Corpus Christi). Această sărbătoare cu procesiune a fost introdusă doar la nivelul Diecezei de Liege. Răspândirea ei în întreaga Biserică Latină a avut loc însă abia după câţiva ani, după un miracol euharistic.

În 1263, un preot german mergea la Roma, oprindu-se în drum în Bolsena, unde a celebrat Liturghia. Se spune că era un preot bun, dar avea îndoieli privitoare la prezenţa reală din Euharistie. În momentul consacrării, ostia a început să sângereze. Ruşinat de necredinţa sa, preotul s-a dus imediat în Orvieto, localitate unde se afla atunci Papa Urban al VI-lea. Pontiful a investigat minunea iar la final a purtat în procesiune ostia miraculoasă şi pânza pătată de sânge în Catedrala din Orvieto. I-a cerut Sf. Toma de Aquino să compună oficiile sărbătorii Corpus Christi, care a început să fie celebrată în toată Biserica Romano-Catolică din următorul an, 1264, în prima joi de după duminica Preasfintei Treimi. Şi astăzi sărbătoarea Corpus Christi scoate în procesiune pe străzi din lumea întreagă mulţimi de credincioşi, precedate de Preasfântul Sacrament.

Rugăciune

Adoraţia Euharistică este un timp în care stăm faţă în faţă cu Isus Cristos prezent pe altar. Dincolo de cuvintele pe care le spunem, este important să stăm cu deschidere şi disponibilitate în prezenţa Sa, conştienţi că este o prezenţă care transformă, care mângâie, care întăreşte. Aceeaşi atitudine să o avem şi atunci când ne împărtăşim, adorându-l pe Mântuitorul prezent în chiar trupurile noastre. Îţi mulţumim Doamne pentru prezenţa Ta reală în Euharistie, pentru că ni te dai în Împărtăşanie, şi recunoscându-te ca Dumnezeu îţi dăm cultul suprem care doar ţie ţi se cuvinte: cel de adoraţie.

"În ziua numită a soarelui (adică duminica – n.n.), se adună în acelaşi loc toţi cei care locuiesc într-un oraş sau într-un sat. Se citeşte din amintirile apostolilor şi din scrierile profeţilor, atât cât îngăduie timpul (acestea sunt lecturile biblice – n.n.). După terminarea lecturii, ia cuvântul cel care prezidează, pentru a povăţui şi a îndemna la imitarea acestor lucruri frumoase (aceasta este predica – n.n.). După aceea, ne ridicăm în picioare cu toţii şi ne rugăm pentru noi şi pentru ceilalţi (ectenii şi alte rugăciuni – n.n.). Apoi i se aduce aceluia care prezidează pâine şi un potir cu apă şi vin amestecate. Acesta le ia şi înalţă laudă şi slavă către Părintele universului, în numele Fiului şi al Duhului Sfânt, şi aduce îndelung mulţumire (în greacă: euharistia) pentru faptul că am fost socotiţi vrednici de aceste daruri (acesta este momentul consacrării – n.n.). Când se termină rugăciunile şi aducerile de mulţumire, tot poporul de faţă aclamă zicând: Amin. După aceea, cei care la noi sunt numiţi diaconi împart tuturor celor de faţă pâinea, vinul şi apa ‘euharistizate’ (momentul Împărtăşaniei – n.n.)."

Liturghia a conservat, aşadar, de-a lungul celor două milenii, două părţi mari: Liturghia Cuvântului (sau a catecumenilor) şi Liturghia Euharistică (sau a credincioşilor). În tradiţia ritului nostru bizantin, aceste două părţi au o "prefaţă": Proscomidia. Ea de regulă nu se desfăşoară sub ochii credincioşilor, ci în proscomidiar, unde preotul se pregăteşte interior prin rugăciune şi exterior prin îmbrăcarea veşmintelor, după care pregăteşte pâinea şi vinul ce vor fi consacrate ulterior. Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea preotului după care ne rugăm: la ectenia mare, la antifoane, la Intratul cel Mic şi în fine rostind Întreit Sfântul. Această parte de rugăciune este urmată de cea de ascultare: a Apostolului, a Evangheliei şi a predicii.

Intrăm apoi în a doua parte mare a Liturghiei: Liturghia Euharistică. Identificăm aici trei părţi mai mici. Mai întâi este Intratul cel Mare, la care pâinea şi vinul pregătite în proscomidiar sunt aduse pe altar. Ele vor ajunge în centrul mesei, în locul Evangheliarului care a ocupat această poziţie centrală pe durata Liturghiei Cuvântului. După acest moment credincioşii îşi mărturisesc împreună credinţa rostind Crezul. Urmează Consacrarea pâinii şi vinului, şi apoi desigur Împărtăşirea preotului şi credincioşilor cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos. La final vin rugăciunile de mulţumire şi binecuvântarea credincioşilor.

Rugăciune

Am identificat, în scop catehetic, diverse părţi ale Liturghiei, dar să nu uităm că ele formează împreună un tot unitar, un singur act de cult, şi tocmai de aceea participarea noastră nu poate fi selectivă, la părţile "preferate", ci trebuie să fie de la binecuvântarea de început până la cea de final. Să cerem de la Dumnezeu harul de a ni se aprinde şi nouă inimile, asemenea Apostolilor Luca şi Cleopa, atunci când ascultăm lecturile biblice şi tălmăcirea lor la Liturghia Cuvântului. Apoi, în Liturghia Euharistică, să primim cu vrednicie Preasfânta Euharistie pentru mântuirea sufletelor noastre.

Nu este însă vorba de o simplă întărire spirituală, căci Cel care ni se dă este Isus Cristos, real şi întreg. Tocmai de aceea, un rod al Euharistiei este unirea noastră intimă cu Mântuitorul. El însuşi ne spune: "cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el" (Ioan 6,56). Această unire nu poate rămâne fără efecte. Împărtăşania ne face să ne asemănăm mai mult lui Isus Cristos, ne configurează după chipul Lui, iar aceasta înseamnă implicit respingerea păcatului. Euharistia ne desparte deci de păcat, slăbind înclinările noastre rele, şi, mai mult, ne apără de păcatele viitoare. De ce? Pentru că cu cât suntem într-o relaţie mai strânsă cu Domnul, cu atât ne este mai greu să îl supărăm prin păcate grave.

Dar primirea Sfintei Împărtăşanii are efecte dincolo de propria persoană. Toţi cei care se împărtăşesc se unesc mai strâns cu Cristos, şi astfel şi între ei. Cu ochii minţii vedem aşadar cum Euharistia face Biserica, trupul mistic format din credincioşi şi care îl are drept cap pe Isus Cristos. Mai mult, din aceeaşi unitate între noi creată de Euharistie vine chemarea la solidaritatea umană. Nu poţi să te împărtăşeşti, să te uneşti cu Răscumpărătorul, arătând indiferenţă faţă de cei pe care i-a răscumpărat. De aceea, Biserica ne învaţă că Euharistia ne angajează faţă de cei aflaţi în nevoi.

Euharistia ne dă garanţia învierii şi fericii veşnice, dar primirea ei – ca de altfel a oricărui Sacrament – presupune anumite condiţii. Este nevoie desigur să fim în deplină comuniune cu Biserica. Apoi trebuie să ştim şi să credem că în Sfânta Împărtăşanie primim cu adevărat Trupul şi Sângele lui Isus Cristos. Şi pentru ca această primire să fie vrednică, pentru a nu comite un sacrilegiu, sufletul nostru trebuie să fie liber de orice păcat de moarte. În fine, se cere şi o pregătire a trupului – prin abţinerea de la mâncare şi băutură cu o oră înainte de Împărtăşanie; respectiv a sufletului – rugându-ne înainte (precum şi după) împărtăşire.

Rugăciune

Biserica ne cere să ne împărtăşim cel puţin o dată pe an, de Paşti, dar nu trebuie să rămânem la acest minim. Participarea noastră din fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă la Sfânta Liturghie trebuie să fie deplină prin primirea Euharistiei. Iar dacă mergem mai des la Liturghie, Împărtăşirea este recomandată chiar şi zilnic. Dorim, Doamne, să te primim cu vrednicie, conştienţi că este "spre vindecarea sufletului şi a trupului, spre alungarea a tot potrivnicul, spre luminarea ochilor inimii mele, spre pacea sufleteştilor mele puteri, spre credinţă neînfruntată, spre iubire nefăţarnică, spre umplerea de înţelepciune, spre împlinirea poruncilor Tale, spre adăugarea dumnezeiescului Tău har, şi spre dobândirea împărăţiei Tale" (din rugăciunile de după Împărtăşanie).

În Noul Testament îl vedem pe Isus în faţa mulţimilor luând, binecuvântând şi frângând câteva pâini, din care în chip miraculos s-au hrănit mii de persoane (Matei 14,13-21). Îl auzim apoi – pe cel născut în Betleem, care se traduce prin "Casa pâinii" – spunând despre Sine: "Eu sunt Pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu îi va mai fi foame niciodată" (Ioan 6,35). Apoi avem frângerea pâinii din Joia Mare, când a instituit Sacramentul Euharistiei (Luca 22,15-20). Şi totuşi: de ce nu un alt aliment? Să îl ascultăm pe Isus: "Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult." Pâinea, făcută din grâu, ne aminteşte aşadar de jertfa lui Cristos, care a murit pentru a dobândi prin moartea Sa mântuirea noastră. Să ne gândim şi la obţinerea pâinii: este rodul muncii omului, care seamănă grâul, îl îngrijeşte să crească, apoi culege roadele, dar există şi contribuţia lui Dumnezeu, care face planta să crească, dă ploaia care udă, căldura soarelui care încălzeşte…

La fel este şi în cazul vinului: omul munceşte în vie, o strădanie care însă nu ar aduce roade fără intervenţia lui Dumnezeu. Legat de vin, primul lucru care ne vine în minte este culoarea roşie, asemenea sângelui. Tocmai de aceea, într-o vreme vinul era încălzit înainte de Liturghie, căldura lui simbolizând viaţa. Astăzi în unele Biserici Răsăritene obiceiul s-a păstrat sub o altă formă: înainte de consacrare se toarnă în vin câteva picături de apă încălzită. Vinul are, asemenea pâinii, o lungă istorie ce porneşte din Vechiul Testament, fiind considerat o expresie a binecuvântării lui Dumnezeu, făcând parte de aceea din ritualurile iudaice de jertfă (Ieşirea 29,40-41).

În Noul Testament descoperim un alt simbolism, explicat din nou chiar de Isus Cristos. "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5). Dacă ne rupem de Cristos suntem asemenea mlădiţelor rupte de vie: ne uscăm. Nu mai curge prin noi acea sevă care este tocmai viaţa divină împărtăşită nouă de Fiul lui Dumnezeu. Dar via ne face să ne gândim şi la struguri, care, asemenea bobului de grâu, trebuie să "moară" – adică să fie zdrobiţi – ca să devină vin. Regăsim deci aceeaşi frumoasă imagine a jertfei, ce indică spre însăşi Sfânta Jertfă care se repetă la fiecare Liturghie; dar şi jertfa omului, pâinea şi vinul oferite de credincioşi reprezentând astfel ofranda propriei lor vieţi.

Rugăciune

Nenumărate boabe de grâu formează o singură pâine, iar vinul este făcut şi el din nenumărate boabe de struguri. Ele ne simbolizează pe noi, oamenii, chemaţi să devenim una în Tine, Doamne. În acelaşi timp ne amintesc că jertfa Ta nu a fost pentru o mână de oameni, pentru un singur popor, ci pentru întreaga omenire. Ajută-ne să conştientizăm tot mai mult faptul că Euharistia este Sacramentul care ne uneşte strâns între noi şi să trăim această unitate în Trupul Tău, care este Biserica.

Etimologic vorbind, Euharistie înseamnă mulţumire, dând de înţeles că prin acest Sacrament noi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru jertfa Sa răscumpărătoare. Un alt nume pentru acelaşi Sacrament este Cina Domnului, care trimite la momentul instituirii: în Joia Mare. Isus spusese deja în sinagoga din Cafarnaum: "Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. [...] Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. [...] Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (Ioan 6). Atunci apostolii nu l-au înţeles, iar iudeii s-au scandalizat. Dar în seara zilei de joi, înaintea Vinerii Mari, în care avea să fie răstignit, Isus a reluat această făgăduinţă: "Isus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26,26-28).

Gestul frângerii pâinii, gest specific cinei ebraice, dă un alt nume Sacramentului Euharistiei: Frângerea Pâinii. Şi pentru că Euharistia se celebrează în mijlocul credincioşilor, i se mai spune şi Adunare euharistică. Dar Euharistia nu este o simplă adunare de rugăciune, ci Memorialul pătimirii şi învierii Domnului, ce trebuie înţeles nu ca o comemorare istorică ci ca o actualizare a jertfei lui Isus Cristos – de aici numele de Sfânta Jertfă. În fine, mai folosim şi termenul Împărtăşanie, accentuând astfel faptul că prin acest Sacrament ne unim cu Cristos, care ne face părtaşi Trupului şi Sângelui Său ca să formăm un singur trup. Dar numele alternative pentru acest Sacrament nu se opresc aici, în literatura Sfinţilor Părinţi şi în Magisteriu având şi alte nume precum Pâinea cerească, Medicamentul nemuririi…

Rugăciune

"Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea" – a cerut Isus Cristos la ultima Cină, şi de atunci Biserica îi respectă dorinţa reînnoind Jertfa Sa, în mod nesângeros, zi de zi, pe altarele din lumea întreagă. A făcut-o de la început, căci în Faptele Apostolilor citim despre Biserica din Ierusalim că "stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (2,42). Şi o facem şi noi astăzi, participând la Sfânta Liturghie. Îţi mulţumim, Isuse Cristoase, pentru prezenţa Ta în Euharistie, sub chipul pâinii şi vinului. Îţi suntem recunoscători că ni te dai ca hrană spirituală, amintindu-ne astfel că nu doar trupul nostru are nevoie de mâncare, ci şi sufletul.

În Biserica Primară, şi în secolele ce au urmat, Sacramentul Spovezii s-a conturat treptat. Au existat la început diverse exagerări, precum concepţia că după Botez (care şterge păcatul strămoşesc dar şi toate păcatele personale comise până atunci) nu mai putea exista vreo altă ştergere a păcatelor. Alţii în schimb considerau că pentru un păcat grav nu se poate primi dezlegare decât o singură dată. Şi la nivelul practicii lucrurile au stat pe alocuri altfel la început: se practica şi mărturisirea în public a păcatelor (evident, foarte ruşinoasă), iar în cazuri foarte grave, ispăşirea penitenţei cerute putea dura şi ani de zile. Mai mulţi Părinţi ai Bisericii au subliniat necesitatea Spovezii, separat de Botez. Sf. Ciprian spunea de exemplu: "Fiecare să îşi mărturisească păcatul cât mai este în această lume, cât timp mai poate fi primită mărturisirea lui, cât timp este încă plăcută lui Dumnezeu ispăşirea şi iertarea dată de preoţi". În fine, Concilii ca cele din Trento sau din Lateran au fixat cu claritate învăţătura Bisericii despre acest Sacrament.

Din păcate, nu toţi înţeleg valoarea Spovezii. Unii nu îşi mărturisesc păcatele din mândrie, alţii din autosuficienţă. Sunt şi aceia ce se poticnesc de prezenţa preotului, scăpând din vedere faptul că în spatele preotului Cristos este cel care ascultă şi dezleagă de păcate. Preotul, cu experienţa acumulată în scaunul de spovadă, oferă sfaturi valoroase pentru creşterea spirituală, dar mai ales indică, prin canon, modul de ispăşire a păcatelor spovedite. Pe de altă parte trebuie să nu uităm că preotul este obligat să păstreze secretul absolut legat de cele auzite în Spovadă. Secretul Spovezii, care nu admite excepţii, se numeşte sigiliu sacramental, fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne "sigilat" de Sacrament.

Rugăciune

"Oare doresc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu, şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?" (Iezechiel 18,23). Cristos ni te-a revelat, Doamne, ca Tată milostiv, care ne întinde mereu mâna când cădem, pentru ca să ne ridicăm şi să mergem mai departe. Şi aceasta o faci oferindu-ne Spovada, la care apelăm conştienţi că în acest Sacrament "preotul împlineşte slujirea Bunului Păstor care caută oaia pierdută, a Bunului Samaritean care oblojeşte rănile, a Tatălui care îl aşteaptă pe fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce, a dreptului judecător care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă" (CBC 1465).

Impulsul nostru în faţa păcatului comis trebuie să fie deci să mergem să ne spovedim. Să nu uităm însă că Spovada nu începe în confesional, ci în afara lui. Primul pas trebuie să fie mereu examinarea conştiinţei, pentru a identifica păcatele pe care mai apoi le vom mărturisi. Invocând lumina Spiritului Sfânt, ne facem o radiografie cinstită a sufletului, identificând toate greşelile făcute împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor. Trecerea lor în revistă ne aduce la al doilea pas: căinţa pentru păcatele făcute. Această căinţă poate veni din teama de pedepsele pe care le merităm din cauza păcatelor, dar adevăratul motiv pentru care ar trebui să simţim o adâncă părere de rău este faptul că am trădat, am stricat, am rănit prietenia noastră cu Dumnezeu. Şi dacă am conştientizat păcatele şi ne căim de răul făcut, ne vom propune desigur să ne îndreptăm şi să evităm păcatul, începând de la contextele care ne conduc la el – propunerea de îndreptare este al treilea pas.

Abia când aceşti trei paşi au fost făcuţi, suntem gata să intrăm în confesional. Aici mărturisim lui Dumnezeu, în faţa preotului, păcatele identificate prin examinarea conştiinţei – este al patrulea pas -, reînnoind la final căinţa şi propunerea de îndreptare. Preotul ne va oferi sfaturi, cuvinte de întărire, dar mai ales dezlegarea de păcate în numele lui Dumnezeu. Spovada nu se încheie însă aici: pentru ispăşirea păcatelor tocmai iertate, preotul ne va indica un canon, care cel mai adesea constă în rugăciuni, dar poate include şi gesturi concrete, mai ales când prin acestea se poate repara un rău făcut (de exemplu: înapoierea unui lucru furat, recunoaşterea unor minciuni grave sau a calomniilor care au dăunat reputaţiei unei persoane…). Împlinirea acestui canon reprezintă al cincilea şi ultimul pas pentru o Spovadă bună.

Rugăciune

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă ca, asemenea registrelor de contabilitate, să avem şi unul al păcatelor făcute. "Înainte de a te culca şi înainte de a te fura somnul", spune el, "ia-ţi cartea ta, care este conştiinţa, şi adu-ţi aminte de păcatele tale! Dacă ziua nu ai avut vreme, că a trebuit să îţi vezi de afaceri, când te culci, nimeni nu te mai perturbă, nimeni nu mai bate la uşă. Vorbeşte deci cu inima ta şi cu sufletul tău spunând: Suflete al meu, iar am irosit o zi. Ce bine, ori ce rău am făcut în ziua aceasta?" Să cerem ajutor de Sus ca să facem din examinarea zilnică a conştiinţei un obicei, şi atunci examinarea dinaintea Spovezii va fi mai temeinică şi uşor de făcut.

Dacă ne închipuim sufletul ca pe o haină albă, păcatele sunt cele care pătează această haină. Şi evident, Spovada este cea care ne curăţă haina murdară de păcate. Există însă păcate şi păcate, după cum sunt pete şi pete. În funcţie de gravitatea lor, se poate vorbi despre păcate uşoare (veniale sau lesne-iertătoare), respectiv de moarte (cele grave). Păcatele uşoare pot fi considerate pete mici: haina rămâne albă, dar e pătată. Păcatul de moarte acoperă însă în totalitate haina, care devine neagră. Păcatele uşoare rănesc relaţia noastră cu Dumnezeu; devenim pasibili de pedepse vremelnice; îngreunează avansarea noastră pe drumul spre sfinţenie; dar, cu toate acestea, rămânem vii spiritual.

Prin păcatele de moarte însă ne întoarcem împotriva lui Dumnezeu, iar consecinţa imediată şi foarte gravă este moartea spirituală prin pierderea vieţii divine, respectiv a harului sfinţitor. De asemenea, ne expunem pericolului pedepsei veşnice. Când este însă un păcat de moarte? Se cer îndeplinite simultan trei condiţii: să aibă ca obiect o materie gravă, să fie săvârşit cu ştiinţă deplină şi cu voinţă deplină. Materia gravă ne-o dau cele Zece Porunci; ştiinţa deplină se referă la faptul de a şti că ceea ce facem este greşit; iar voinţa deplină la faptul că dorim să facem respectivul act, că există consimţământ total din partea noastră. Dacă una dintre aceste trei condiţii nu este îndeplinită, păcatul nu este de moarte ci venial.

Revenind la analogia cu petele, se poate naşte o întrebare: există pete care nu pot fi scoase, sau păcate ce nu pot fi iertate? Isus Cristos însuşi a spus: "Cine va huli împotriva Spiritului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică." Nu este vorba, evident, de vreo limită a îndurării lui Dumnezeu – care este de fapt infinită. Cazul se referă strict la cei care resping milostivirea divină, şi deci iertarea păcatelor, refuzând ei înşişi mântuirea.

Rugăciune

Păcatele mici nespovedite, ne învaţă Biserica Mamă, ne predispun treptat la comiterea păcatelor de moarte. Înţelegând aceasta, dorim să evităm orice ocazie care ne duce la păcat, pentru a ne păstra cât mai curat sufletul. Mai mult decât teama de pedeapsa veşnică, dorim ca teama de a strica prietenia cu Tine, Dumnezeule, Părinte ceresc, să ne facă să fugim de păcat, iar atunci când greşim să îţi cerem cât mai rapid iertare prin Spovadă. Ştim că acolo vom găsi mereu un Tată risipitor în iubire, şi pentru aceasta te lăudăm în vecii vecilor. Amin.