Astăzi a fost ultima zi a Taberei de reCreaţie. Ca activitate de încheiere am propus să facem un mozaic. Şi l-am vrut mare, mare. Aşa că am pornit de la o imagine simplă, cea de mai jos, pe care cu un program de făcut postere am listat-o pe… 36 de foi A4 (programul se ocupă singur să selecteze bucăţie din imagine, să le împartă pe pagini, să ţină cont şi de suprapuneri pentru lipire). La 8.35 eram deja la parohie. A apărut Victor, apoi fraţii Radu şi alţii, aşa că până la 9.15 (momentul rugăciunii) deja se lucrau la foile A4. Dar a mers greu, lent. Să lipeşti bucăţi de hârtie (cam de 1cm lăţime), zeci, pe o hârtie A4 nu e chiar uşor. Cred că unei persoane îi poate lua vreo oră.

Plictiseala a apărut destul de repede, dar în acelaşi timp copiii au înţeles miza, aşa că au lucrat în ciuda saturaţiei. Au fost unii care au refuzat iniţial să lucreze la aşa ceva. Apoi – fără să atragă atenţia asupra acestui lucru – s-au apucat totuşi să facă. Unii au lucrat şi la trei foi! Am avut o “hartă” a foilor unde marcam ce e în lucru şi ce e gata. După ore de lucru cam jumătate erau gata, restul în lucru. Fiecare foaie gata era bucurie pentru toţi. Aş zice că au lucrat cam 25 de persoane la acest mozaic ce ar fi trebuit să fie de peste 120 de centimetri lăţime şi aproape 180 de centimetri înălţime. În cele din urmă am renunţat la ultimul rând de foi, de jos, care cuprindea mai mult iarbă şi din sandalele fetiţei.

La început am fost mai pretenţioşi dar cu trecerea timpului ne-a fost clar că nu putem să avem aşteptări exagerat de mari, aşa că fiecare a lucrat cum a putut. Unii cu spaţii mari, alţii cu spaţii mai mici. Au fost şi două “defecte”. Dar ne-am prins de ele abia când am început să montăm foile A4. Ca suport am folosit patru cartoane tari, de 70×100, pe care le-am unit cu nişte lemne. De fapt am găsit lemnul de la părinţii Oanei folosit acum câţiva ani la sceneta de Paşti cu lumini şi umbre. L-am tăiat corespunzător şi am bătut cartoanele în cuie. Aşa am obţinut o arie de 140×200 pentru tabloul de 118x168cm.

Ei, uite-l acum şi în forma finală. Defectele se văd la capul fetiţei blonde, sus de tot, şi la genunchiul băiatului în albastru. Acolo fie indicaţiile de culoare nu au fost scrise corect, fie nu au fost respectate. În plus se vede unde piesele au fost puse mai rar şi unde mai des. La desenul original am mai adăugat un soare şi un norişor prea mic. Altfel ar fi fost prea mult cer sec. Oricum, rezultatul e interesant şi cred că am fost cu toţii mândri de el. Ore multe de muncă, ce au trecut repede datorită unei mobilizări neaşteptate şi încurajatoare.

Sperăm până duminică mozaicul să poată sta în biserică. Câte piese vor mai cădea din el până atunci?