A fost odată un măr uriaÅŸ. Un băieÅ£el venea zilnic să se joace în jurul lui, să se urce în el, să mănânce mere, să doarmă la umbra lui. Iubea mărul, iar mărul îl iubea pe el. Dar timpul a trecut, copilul a crescut, ÅŸi nu mai venea să se joace. ÃŽntr-una din zile mărul l-a văzut pe băiat plimbându-se pe lângă el, îngândurat. “Hai să te joci cu mine”, i-a spus. “Nu mai sunt un copil! Nu mă mai joc cu copaci!”, i-a răspuns. “Vreau jucării ÅŸi îmi trebuie bani pentru aceasta.” Copacul i-a răspuns: “ÃŽmi pare rău, dar nu am bani. PoÅ£i însă să culegi niÅŸte mere ÅŸi să le vinzi. AÅŸa vei avea bani.” Băiatul se bucură de idee: culese câteva mere ÅŸi plecă să le vândă. După care nu a mai apărut. Iar copacul era trist.

ÃŽntr-o zi, tânărul se întoarse, spre bucuria mărului. “Vino ÅŸi te joacă”, i-a spus. “Nu am timp să mă joc. Am de întreÅ£inut o familie. Ne trebuie un adăpost, căci e frig. Mă poÅ£i ajuta?” “ÃŽmi pare rău”, i-a răspuns mărul uriaÅŸ, “dar nu am nici o casă. PoÅ£i însă să tai din ramurile mele să îţi faci una.” Tânărul a tăiat toate ramurile copacului ÅŸi a plecat fericit. Copacul era la rândul lui fericit văzându-l… dar tânărul nu s-a mai întors. Iar mărul era singur ÅŸi trist. ÃŽntr-o vară, bărbatul se întoarse iar copacul nu mai putea de fericire. “Să ne jucăm! Să ne jucăm!” a spus copacul. Bărbatul i-a spus: “Am îmbătrânit. Vreau să mă relaxez. Vreau să mă duc pe mare ÅŸi să navighez în larg. PoÅ£i să-mi dai o barcă?” “FoloseÅŸte trunchiul meu să îţi faci o barcă. Vei putea naviga departe ÅŸi să fii fericit.” Bărbatul a tăiat trunchiul, ÅŸi-a făcut barca ÅŸi a plecat… pentru mult timp din nou.

După mulÅ£i ani, într-o toamnă s-a întors. “ÃŽmi pare rău”, i-a spus din prima copacul, “dar nu mai am nimic să îţi dau. Nu mai am trunchi să te urci pe mine.” “Sunt prea bătrân pentru aÅŸa ceva”, i-a răspuns bărbatul încărunÅ£it. “Nici mere nu mai am.” “Åži nici eu dinÅ£i pentru ele”, i-a răspuns din nou bătrânul. “Nu mai am absolut nimic, decât aceste rădăcini ce se uscă.” “Nici nu îmi trebuie altceva, decât un loc unde să mă odihnesc. Sunt obosit după toÅ£i aceÅŸti ani.” “O, bine! Mă bucur să te odihneÅŸti pe mine. AÅŸează-te!” Bătrânul s-a aÅŸezat, iar copacul era foarte fericit.

Povestea de mai sus se încheie şi cu o explicaţie: copacul îi reprezintă pe părinţi. Când suntem mici, ne place să ne jucăm cu ei. Când creştem, apelăm la ei doar când avem nevoie de ceva sau suntem într-o încurcătură. Orice am face, părinţii vor fi însă mereu acolo, gata să ne dea totul pentru a fi fericiţi. Şi dacă credem că omul din poveste ar fi insensibil, să ne gândim că de fapt cu toţii ne purtăm aşa cu părinţii noştri.

Am citit prima oară această povestioară acum câteva săptămâni. După ce a zăcut suficient în mine, povestea a început să-mi încolÅ£ească în minte. Ieri, când a venit de la ÅŸcoală, fetiÅ£a noastră cea mare a venit să îmi spună ceva. Recunosc că nu am ascultat-o. Mă uitam când la ea, când peste umărul ei la surioara cea mică. “Cum ÅŸi când ai crescut, fetiÅ£o?!”, o întrebam în mintea mea, în timp ce ea turuia entuziasmată jurnalul unei noi zile de ÅŸcoală ca boboc. “Ieri erai ca sora ta, neputincioasă, depinzând total de noi, iar astăzi ne ceri ca după abia două săptămâni de ÅŸcoală să te lăsăm să te întorci singură, să nu mai venim după tine, că eÅŸti mare!” ÃŽncă o dată m-am convins că de fapt copiii nu îi creÅŸtem noi… cresc ei singuri. Povestea cu copacul pune de aceea în lumina corectă sarcina noastră: de a fi – întotdeauna când au nevoie – alături de ei.

Copacul din poveste s-a consumat, literalmente, pentru băieÅ£elul pe care a început să îl iubească încă de când exersa primii paÅŸi pe lângă el. Aceasta este ÅŸi soarta părinÅ£ilor: să se consume pentru copiii lor. AÅ£i observat că bunicuÅ£ele, cu cât îmbătrânesc mai mult, devin efectiv tot mai mici? ÃŽmi place să cred că cel puÅ£in în cazul unora este semnul consumării lor pentru copii ÅŸi nepoÅ£i… Câteodată mă întreb dacă ÅŸi soÅ£ia mea nu este atât de mică ÅŸi slabă tocmai pentru că se consumă atât de mult pentru copii. Dacă ar fi să alăptez eu, cred că i-aÅŸ explica fetiÅ£ei de câteva luni că noaptea nu se mănâncă: se doarme. SoÅ£ia mea nu face însă aÅŸa. Când unui copil al nostru îi trebuie ceva, eu îi spun: întinde-te mai bine sau ia un scăunel ÅŸi urcă-te. SoÅ£ia se ridică ÅŸi acÅ£ionează. Iar dacă vreun copil este bolnav ÅŸi trebuie luate rapid medicamente, eu mă uit mai întâi pe geam să văd dacă nu cumva plouă. ÃŽntre timp ea e deja îmbrăcată ÅŸi la uşă. Copiii noÅŸtri se pot considera norocoÅŸi cu o mamă care se consumă pentru ei… iar eu fericit că am de unde învăţa. (Eu nu mă consum? Ba da, în stilul meu. Dar nu dezvolt, să nu devină reflecÅ£ia un poem de auto-slăvire.)

* * *

De unde acest spirit al mamelor, mă rog, al părinÅ£ilor, de consumare? Nu este nici o inovaÅ£ie. Să nu uităm că planul după care suntem fiecare proiectaÅ£i nu porneÅŸte de la o maimuţă, la care i se aduc îmbunătăţiri… ci de la însuÅŸi Dumnezeu. Suntem creaÅ£i după chipul lui Dumnezeu, ÅŸi tot ce facem (bun) este pentru că Dumnezeu a făcut înaintea noastră. Dacă iubim, până la a ne consuma, nu este meritul nostru: este doar descoperirea în noi a iubirii lui Dumnezeu, care merge până la consumarea supremă: jertfa Fiului Său. Prea adesea spiritul de consumare se limitează la cadrul familiei: doar din când în când, câte un trup firav, ca al Maicii Tereza de Calcutta, mai apare pe undeva prin istorie, pe undeva pe glob, consumându-se pentru un generic “ceilalÅ£i”, pentru semeni.

Oricât am încerca să ne astupăm urechile, nu vom putea acoperi glasul interior care ne spune că suntem făcuÅ£i pentru a arde pentru ceilalÅ£i. Găsim atâtea solide justificări la interesul exclusiv pentru propria persoană, pentru propria familie, ori pentru propriul cerc ce prieteni. Se vorbeÅŸte despre “satul global”, despre marea familie a popoarelor. Åži Biserica ne spune că în faÅ£a lui Dumnezeu suntem fraÅ£i ÅŸi surori, suntem o familie. Rămân vorbe goale dacă nu dezlănÅ£uim vocaÅ£ia pe care o avem la a ne consuma. Nimic ce nu ne este interior nu putem duce în lumea cealaltă. Scopul nu este să ajungem la linia de final a cursei vieÅ£ii durdulii de novene sau cu copiii toÅ£i preoÅ£i sau în mănăstire sau “realizaÅ£i” ca directori de firme particulare. Ce înÅ£elegere eronată! Ca a celor ce nu pricep că scopul nostru în viaţă nu este să consumăm, ci să NE consumăm! Chiar ÅŸi când acumulăm ceva, este pentru a avea de unde să ne consumăm mai apoi.

Cineva spunea odată că bogăţia ori sărăcia unui om nu este dată de ce are, ci de ce este. Corect. Din această perspectivă, cu toţii suntem miliardari. Tu eşti miliardar!

Ce ai să cheltui? Pe TINE!