Luni seara eram încă în Roma: predându-mi geamantanul pentru a fi urcat în avion, acesta a trecut mai întâi pe la cântar – avea 10 kilograme în plus! CărÅ£ile ÅŸi cadourile pentru copii s-au dovedit a fi mai mult grele decât scumpe. Marele meu noroc a fost însă că nu m-au cântărit pe mine, căci nu ÅŸtiu ce surplus s-ar fi înregistrat! Nu am de ce să ascund că momentele de masă din Italia mi-au plăcut foarte mult, dar nu doar pentru bucate, ci ÅŸi pentru momentele trăite atunci, pentru discuÅ£iile avute, pentru reflecÅ£iile născute. Cu bunăvoinÅ£a Dvs, am să pomenesc trei “momente”.

* * *

ÃŽntr-una din zilele de congres, am fost anunÅ£aÅ£i că vom lua masa la Muzeul Vaticanului. IniÅ£ial nu am înÅ£eles: vom servi tablouri ÅŸi statui? La faÅ£a locului m-am lămurit: Muzeul include ÅŸi un restaurant modern. M-am aÅŸezat cuminte la coadă ÅŸi, cu o tavă în mână, am parcurs “bucătăria” alegându-mi ce doream: o bucată de carne de acolo, ceva caÅŸ de dincolo, o salată de aici, niÅŸte paste de mai încolo, un suc din acesta, un fruct din celălalt… ÅŸ.a.m.d., după capacitatea stomacului. Cu tava m-am îndreptat apoi spre sala de mese, îngrijorat că nu voi găsi loc: în faÅ£a mea erau câteva sute de oameni, de zeci de naÅ£ionalităţi, fiecare în faţă cu o tavă cu bucate alese personal – probabil nu găseai două tăvi cu aceleaÅŸi bucate (excepÅ£ie la cuplurile aprig îndrăgostite).

ÃŽn acea mare de oameni mi-am găsit un loc: în dreapta erau niÅŸte asiatici, în faţă niÅŸte americani, iar în stânga niÅŸte hispanici. Privind spre tava mea ÅŸi spre tăvile lor, gândul mi-a alunecat la… credinţă. ÃŽn acea sală nu erau doar creÅŸtini, evident, dar ÅŸi între creÅŸtini, nu toÅ£i erau în faţă cu aceeaÅŸi “tavă”: unii nu pun pe “tavă” sfinÅ£i, căci nu cred în puterea lor mijlocitoare; unii consideră “Cina Domnului” doar ceva simbolic, nu o jertfă reală; unii se “hrănesc” cu ÅŸapte Sacramente, alÅ£ii doar cu două, alÅ£ii cu nici unul. Dar nici măcar catolicii din acea sală nu aveau aceeaÅŸi “tavă” a credinÅ£ei: unii scot de pe “tavă” mersul la Biserică, că doar bunica mai credea în astfel de obligaÅ£ii; unii, considerând probabil prea sărace bucatele catolice, mai adaugă condimentele “horoscop” sau “feng shui”; unii (unele), pentru a “gusta” mai bine viaÅ£a, între mese mai iau câte o “pilulă de a doua zi”.

Pentru omul de astăzi, trebuie să o recunoaÅŸtem, credinÅ£a este tot mai mult o tavă pe care punem ce alegem noi. “Åžtii, eu consum zilnic câte un Rozariu! Dar de Euharistie nu mă ating: nu-mi face bine la siluetă, are prea multe calorii!” Departe de a mai fi un tot unitar, legat de Cristos, de la care, la urma urmelor, ne tragem numele de creÅŸtini, credinÅ£a devine un set de elemente: alegem ca de pe raft ce dorim să credem, lăsând restul într-o categorie de noi inventată – “nu e musai să credem”. AÅŸa se face că suntem în lume peste un miliard de creÅŸtini, dar majoritatea doar cu numele. Nu cumva să luăm greutate în credinţă, că astăzi nu se mai poartă forme rotunde! Este la modă să fii slab la cap, subÅ£ire la suflet, superficial în toate.

* * *

ÃŽntr-una din seri am ieÅŸit cu un prieten italian în afara Romei… la o masă, desigur. Pe drum, îmi spunea: “Nu crezi că Biserica îşi bagă nasul prea mult, indicându-ne să nu mergem la vot?” [1] Pe “tava” credinÅ£ei lui, problemele de bioetică nu aveau loc, Å£inând de politic. L-am întrebat: “Da’ viaÅ£a cine Å£i-a dat-o: guvernul sau Dumnezeu?” Cred că spre finalul discuÅ£iei, “bucatele” bioetice s-au mutat de pe “tava” politică pe cea a credinÅ£ei. Dar mi-a servit ÅŸi el în schimb o tavă… una plină… ÅŸi într-un context minunat!

M-a dus într-un mic sătuc de lângă Roma, în centrul aÅŸezării, într-o piaţă vegheată de o biserică ÅŸi umbrită de un imens copac. Ei bine, la ora la care am ajuns noi, era deja noapte, aÅŸa că piaÅ£a era luminată de felinare. Am rămas uimit: piaÅ£a era plină de bănci ÅŸi scaune de lemn, cam ÅŸubrede. Ce restaurant o fi acesta? Prietenul a dispărut pentru câteva minute ÅŸi s-a întors… ei bine, nu chiar cu o tavă, ci cu o pungă, pe care a vărsat-o pe o hârtie în faÅ£a mea. Nu îmi venea să cred: eram în comuna primitivă sau în Italia? Pe masă s-au rostogolit niÅŸte hălci de carne, niÅŸte bucăţi de brânză, niÅŸte măsline… Apoi într-o sticlă de apă minerală era un vin alb. Pentru prima oară italianul nu mă scotea la un restaurant dichisit… ci la Å£ară?! Rupând din pâine ÅŸi din celelalte bucate cu mâna (!), am început să mâncăm.

Nu târziu am primit ÅŸi explicaÅ£iile. ÃŽntr-adevăr, nu eram la un restaurant, ci într-un loc de tradiÅ£ie. Aici oamenii se strâng pentru a fi împreună. Seară de seară, băncile ÅŸi scaunele sunt puse pentru doritori. PoÅ£i veni cu mâncarea de acasă, sau să iei o “plasă” cu mâncare de la organizatori. Vinul, foarte bun, poate fi asigurat tot de ei, la un preÅ£ infim, ca ÅŸi mâncarea. “Păi ÅŸi unde este afacerea?”, m-am trezit întrebându-l, deÅŸi nu mă consider un materialist. “Nu este! Oamenii aceÅŸtia organizează aceste cine doar din distracÅ£ie, doar pentru ca lumea să fie la un loc.” Am privit uimit în jurul meu: lumea într-adevăr se distra, vorbea, glumea, cânta! Era o atmosferă de familie! La un moment dat un individ s-a ridicat în picioare ÅŸi a arătat către vecinul lui: “Se însoară duminică!” ToÅ£i, dar absolut toÅ£i, ne-am ridicat în picioare ÅŸi l-am aplaudat ÅŸi i-am cântat (mă rog, eu, cu italiana mea, mai puÅ£in). ÃŽn cele câteva ore cât am stat acolo, am trăit un sentiment unic de apartenenţă la o familie, la familia pieÅ£ei din acea seară. Nu îmi venea să cred cât de bine mă simÅ£eam – ÅŸi vă asigur că nu era (doar) din cauza vinului.

M-am gândit atunci cât de des momentele în care ni se reunesc familiile – biologice – nu devin momente protocolare, care abia aÅŸteptăm să se încheie. Italienii din acel sătuc au găsit o reÅ£etă a succesului, au găsit cum pot să transforme o masă de oameni care nu se cunosc într-o familie caldă, vie, unită. Am înÅ£eles mai bine de ce în unele parohii, după Liturghie, tinerii sunt invitaÅ£i să rămână pentru un pahar de suc ÅŸi o prăjitură: comuniunea se încheagă într-un mod anume în astfel de momente. Sora mea, care lucrează la o firmă importantă de profil informatic, îmi spunea că săptămânal firma organizează petreceri pentru angajaÅ£i: motivul este evident – creÅŸterea comuniunii între angajaÅ£i, a sentimentului de apartenenţă la ceva comun. Prietenul meu italian mi-a spus că în vremea când lucra la Roma venea săptămânal în acel loc: îl înÅ£eleg… Mi-aÅŸ dori să fie ÅŸi la noi astfel de locuri: după acea seară, găsesc orice restaurant, oricât de select, ca fiind rece.

* * *

Să mă întorc însă la congresul abia amintit mai sus, ÅŸi să accelerez căci deja sunt prea multe rânduri. Am participat la un congres despre Internet, cu participare creÅŸtină din mai multe ţări europene. Au fost conferinÅ£e interesante, mărturii interesante, vizite prin Roma interesante… dar eu cel mai mult am gustat mesele! Abia aÅŸteptam aceste momente: aÅŸezându-ne aleator la mese, niciodată nu aveam aceleaÅŸi persoane în lateral – ÅŸi de aici sursă infinită de discuÅ£ii. De fiecare dată în câteva minute conversaÅ£ia se încingea: “sorbeam” unii de la alÅ£ii informaÅ£ii. Ascultam fiecare fascinaÅ£i situaÅ£ia diferitelor Biserici din diferite ţări, despre probleme diferite, despre situaÅ£ii diferite, despre tot felul de minunăţii: la amiază de la un danez, seara de la un german, a doua zi de la un finlandez, ÅŸ.a.m.d. Desigur, ÅŸi ei erau interesaÅ£i de România (să vă spun că se minunau că avem aeroporturi? mai bine nu, să nu vă enervaÅ£i!). Din discuÅ£ii se năşteau proiecte… dar ÅŸi multe râsete.

Eram la mese tot felul de creÅŸtini (catolici ÅŸi din diverse ramuri reformate), dar diferenÅ£ele dintre noi nu deranjau, ci erau sursa bogăţiei ce o simÅ£eam în acele momente. Nici bucatele ÅŸi nici fascinaÅ£ia “străinătăţii” nu erau elementele ce ne uneau. Nici măcar Internetul, deÅŸi toÅ£i eram “fani” ai acestui spaÅ£iu virtual. Era dorinÅ£a reciprocă de deschidere, de dăruire, de împărtăşire… Cristos era acolo. Iar eu nu ÅŸtiam ce să regret: că aceste mese nu puteau ajunge până la comuniunea deplină, în care să ne împărtăşim din acelaÅŸi Trup ÅŸi Sânge? Sau invers: că Liturghiile noastre au pierdut această dimensiune de cină, de comunitate reunită în jurul unei mese, că în loc să stăm unul lângă altul la o masă, stăm pe niÅŸte scaune privind spatele credinciosului din faţă?

* * *

Poate pentru unii rândurile de mai sus sunt doar rânduri de jurnal, ale unui exuberant excursionist la Roma. Dacă însă veÅ£i regăsi printre rânduri gânduri profunde, de “rumegat”, înseamnă că v-am împărtăşit ceva din hrana primită în Cetatea Eternă. Cristos nu a ales să rămână alături de noi sub formă de metal spiralat, nici sub formă de vapori de apă: ci sub chipul pâinii ÅŸi al vinului. Chiar dacă astăzi a devenit o ceremonie sofisticată ÅŸi programată punct cu punct, la origini Liturghia a fost o masă, o cină, iar ostia o pâine din care se rupea cu mâna. Mâncatul este o chestiune esenÅ£ială pentru om. EÅŸti ceea ce mănânci, spun unii. Noi ce mâncăm? Åži oare nu cumva numai cu gura mâncăm?

Notă:
[1] Italienii au fost chemaţi în 12 şi 13 iunie a.c. la un referendum naţional privind experimentele pe embrioni şi fertilizarea asistată. Biserica Catolică i-a îndemnat pe credincioşi să nu meargă la vot. Doar 25,9% din populaţia Italiei s-a prezentat la referendum, care astfel a fost anulat.