Zilele trecute, într-un moment de relaxare, m-am uitat pe canalul Animal Planet: era o emisiune făcută într-un stil foarte amuzant, probabil pentru copii, scopul fiind stabilirea celui mai mare mâncător dintre animale. Am aflat lucruri interesante, precum că balena, cât este ea de uriaşă, nu poate mânca lucruri mai mari decât un grepfrut. ÃŽn fine, după trecerea în revistă a câtorva candidaÅ£i cu apetit mare, câştigătorul a fost… o broască. Dacă nu greÅŸesc, era vorba de broasca-bou (bullfrog): aceasta are în cerul gurii un ÅŸirag de “dinÅ£i” care îi permit o bună capturare a prăzii. Ce înseamnă pradă pentru această broască? Aici vine comicul: cam orice miÅŸcă în faÅ£a ei. ÃŽn emisiunea despre care vorbesc, o astfel de broască-bou a prins în gura ei mare o altă broască-bou, cam de aceeaÅŸi dimensiuni cu ea. Evident, nu o putea înghiÅ£i, dar nici să îi mai dea drumul, datorită ÅŸiragului de “dinÅ£i” care fixează un sens unic al hranei: înspre stomac. Ce a făcut în final broasca? Nu ÅŸtiu. Probabil a murit, proasta de ea, blocată cu surata în gură. O moarte “demnă” totuÅŸi, cu lauri pe cap, căci a fost declarată de emisiune “cel mai mare mâncător”.

* * *

Cred că nu este zi în care ediÅ£iile de ÅŸtiri sau ziarele să nu vorbească/scrie despre câte un corupt din cercuri înalte, fie prezentând acuze ce i se aduc, fie prezentând chiar arestarea respectivului. MulÅ£i dintre ei au pornit de jos, până când la un moment dat au dat de bani, sau banii de ei. AlÅ£ii au pornit direct dintr-o bunăstare financiară. Dar ÅŸi unii ÅŸi alÅ£ii au în comun pofta aceasta nebună ce se naÅŸte, de a avea bani tot mai mulÅ£i, ÅŸi mai mulÅ£i, ÅŸi mai mulÅ£i… ÃŽmi este greu să pricep când ai salariu de o mie sau de cinci mii sau de zece mii de euro pe lună, cum poÅ£i să vrei mai mult? Åži totuÅŸi, vedem că se poate. Din păcate, pardon, din fericire, nu am experienÅ£a unui astfel de salariu lunar, dar impresia mea este că aceÅŸti oameni ajung asemenea broaÅŸtei-bou: capacitatea lor de înghiÅ£ire a crescut, nu îi mai satură nimic, ÅŸi prind în gură tot ce miÅŸcă. Iar dinÅ£ii din cerul gurii îi fac să nu mai poată da drumul la pradă, ÅŸi uite aÅŸa, în prostia lor, din gură le iasă ditamai fraudele, dar ei cred că nu îi vede nimeni. Åži prada mare le devine sentinţă de puÅŸcărie…

Nu numai banul te poate face broască-bou – sau ÅŸi broască, ÅŸi bou? – ci ÅŸi puterea, dorinÅ£ele sexuale, băutura ÅŸ.a.m.d. Odată ce acestea iau conducerea vieÅ£ii noastre, devenim nesăţioÅŸi, lacomi, avizi… Vrem tot mai mult ÅŸi mai mult. Până ÅŸi românul mediu dă în această dambla la marile sărbători religioase, la PaÅŸti ÅŸi Crăciun, când nimic nu îl mai satură de mâncare, pentru a ajunge apoi la spital. Dar în fine… Să nu credeÅ£i că m-am pus pe scris pentru a-i judeca pe ceilalÅ£i. Adevărul este că broasca-bou m-a făcut să mă gândesc în primul rând la mine… Pentru că am ÅŸi eu hiba mea, iar numele ei este: munca.

Unii dintre prieteni îmi spun adesea: “Nu ÅŸtiu cum reuÅŸeÅŸti să le faci pe toate!” Iar eu de regulă le răspund: “Cu mari costuri!” Åži nu mă refer la costuri materiale. Ceea ce pentru unii poate pare un merit de-al meu (de a menÅ£ine atâtea situri, fiind în acelaÅŸi timp tatăl a trei copii) este de fapt un fel de viciu: sunt dependent de muncă… ÃŽmi amintesc cum uram vacanÅ£ele: era atâta timp liber! Luam adesea manualele pentru anul următor: evident că nu pricepeam prea multe, dar aveam o ocupaÅ£ie. Nu am fost niciodată prea sociabil, aÅŸa că printre cărÅ£i mi-am petrecut mult timp. Până când am avut norocul să intru într-un grup de tineri conduÅŸi de un preot, iar patima mea de a face ceva a luat altă formă: a activismului în Biserică. Liceul ÅŸi facultatea mi-au adâncit pasiunea pentru informatică, aÅŸa că după terminarea ÅŸcolii m-am hotărât să îmi folosesc cunoÅŸtinÅ£ele pentru Biserica ce mi-a deschis ochii spre credinţă. Aceasta este pe scurt o istorie a dependenÅ£ei, în care m-am “îmbogăţit” gradual cu tot mai multă muncă.

Cel mai bine îmi dau seama de acest aproape-viciu al meu atunci când, în mod rarisim, plec în concediu. Primele zile sunt groaznice: degetele mele caută tastatura, iar creierul vrea să analizeze idei, să rezolve probleme… Mai îmi dau seama de patima mea atunci când fetiÅ£a cea mare roieÅŸte pe lângă mine, pe la calculator, ÅŸi îmi spune: “tati, după ce termini cu ÅŸtirile te joci cu noi?” ÃŽn sufletul ei ÅŸtie că eu nu termin niciodată cu ÅŸtirile, cu lucrul la calculator, dar speră… Aseară nu aveam încă încheiată ediÅ£ia de ÅŸtiri (pentru Catholica.ro), dar, situaÅ£ia fiind puÅ£in tensionată în casă, am făcut totuÅŸi ceva ce nu mă caracterizează: i-am propus soÅ£iei ÅŸi celor doi copii mai măricei să ne jucăm “Sus-jos”. Am dat cu zarurile, ne-am distrat, am urcat ba am coborât pe tablă, ÅŸi a fost un final frumos de zi. ÃŽnainte să meargă la culcare, băieÅ£elul m-a întrebat: “da’ tati, mâine ne mai jucăm?” Doar eu ÅŸtiu cum îmi simt inima în acele momente, ÅŸtiind că familia tânjeÅŸte după atenÅ£ie, iar eu sunt în continuu absorbit de muncă. Acesta este tristul adevăr: chiar dacă unora le pare meritoriu ce fac, este rodul, în parte cel puÅ£in, al unui viciu. Sunt o broască-bou cu un mare apetit de proiecte: cred că mi-ar trebui multe sute de ani pentru a pune în practică tot ce visez să fac… Åži alte mii de ani pentru a da familiei timpul pe care l-ar merita… Sper doar să nu mor cu munca în gură ÅŸi cu laurii atâtor situri realizate.

Åžtiu că nu sunt singurul dependent de muncă. Văd în jurul meu că sunt tot mai mulÅ£i cei care lucrează de dimineaÅ£a până seara, fie că au o singură slujbă sau două. Pe vremuri românul lucra de la ora 7AM la ora 3PM. La ora 3 sirena era trasă iar muncitorii părăseau fabrica pentru o după-amiază fără muncă. Astăzi graniÅ£a între birou ÅŸi casă devine tot mai neclară, pentru că tot mai mulÅ£i îşi continuă munca acasă. De fapt biroul devine un concept tot mai ne-spaÅ£ial. Celularul ÅŸi calculatorul portabil fac să nu mai poÅ£i vorbi de un spaÅ£iu clar delimitat al locului tău de muncă: oriunde le ei cu tine, este biroul tău. Acum vreo două săptămâni am mers cu un prieten în oraÅŸ: pe drum a răspuns la vreo cinci apeluri ÅŸi a dat vreo alte zece telefoane. Cu câţiva ani în urmă, mersul în oraÅŸ ar fi fost un timp mort, dar astăzi până ÅŸi umblând pe străzi poÅ£i rezolva afaceri, ca ÅŸi cum ai fi la birou. Previziunile sunt triste: minunăţiile IT vor transforma în curând întreaga lume într-un birou…

* * *

OK. Acum din păcate trebuie să mă opresc. Am ceva de lucru (evident), dar poate revin săptămâna viitoare… Oac, oac! Muu, muu!