Zilele trecute am găsit pe Internet un program trăznet! M-a atras descrierea lui: “Te-ai întrebat vreodată dacă Dumnezeu veghează cu adevărat asupra ta? DoreÅŸti să ÅŸtii dacă El este acum în cameră cu tine? Atunci de ce nu descarci God Detector (Detectorul de Dumnezeu) ÅŸi să afli sigur? Nu mulÅ£i ÅŸtiu că Dumnezeu emite radiaÅ£ii în banda 280-300GHz. God Detector este sensibil la toate radiaÅ£iile în această bandă ÅŸi detectează vibraÅ£iile cuantumului spaÅ£iu-timp de fiecare dată când Dumnezeu este în apropiere. Nu mai trebuie să stai în îndoială. Detectorul este ca un ceas elveÅ£ian: funcÅ£ionează perfect ÅŸi captează prezenÅ£a lui Dumnezeu pe o rază de 100 de metri.” Cool! ÃŽn sfârÅŸit un program spiritual, care îmi spune când Dumnezeu veghează asupra mea (atunci mă aÅŸez rapid în genunchi la rugăciune, ca un copil cuminte), ÅŸi când nu (ura! atunci îmi pot face de cap). Nu, nu este un banc: programul există, iar dovadă este imaginea alăturată ÅŸi link-ul pe care îl voi da la sfârÅŸitul reflecÅ£iei pentru cei dornici să îl descarce!

Este însă un banc, unul prost, foarte prost, să crezi că prezenţa lui Dumnezeu oscilează ca acul acelui program. Probabil sunt unii care descărcă programul şi îl privesc îndelung, aşteptând ca acul să treacă la Yes, dar acesta, culmea, va sta tot la No. Partea surprinzătoare este că atunci programul într-adevăr detectează ceva: nu că Dumnezeu nu este aproape de utilizatorul programului, ci că acela este departe de Dumnezeu.

* * *

CreÅŸtinismul nu are un Dumnezeu distant la care ne conectăm ca la Internet, ci unul care este foarte aproape de noi, căci în El “trăim ÅŸi ne miÅŸcăm ÅŸi suntem” (Fapte 17,28). AÅŸa că poate mai de folos ne-ar fi un program care să detecteze voia lui Dumnezeu! Ne-ar place, sunt sigur, să ÅŸtim exact ce vrea Dumnezeu de la noi, să avem o confirmare clară – printr-un semn – dacă într-un moment anume suntem sau nu pe calea cea bună. După cum de asemenea ne-ar place să ÅŸtim ce ni se va întâmpla mâine, sau altcândva în viitor, ÅŸi de aceea – deÅŸi buni creÅŸtini! – tragem din când în când cu ochiul la horoscopul din ziar; sau ca surprizele în viaţă să fie doar plăcute, ÅŸi atunci începem să purtăm rozarii, scapulare, medalioane, ÅŸi altele, ca pe niÅŸte obiecte magice. ÃŽmi amintesc că în copilărie am citit o carte de la Editura Rusă, în care se făcea apologia omului modern, ce apasă un buton în hidrocentrala din munÅ£i ÅŸi tot oraÅŸul de la poale se luminează. Ce Dumnezeu!?, scria autorul bolÅŸevic, ce CreaÅ£ie!?, omul modern este adevăratul dumnezeu care spune: “Să se facă lumină!” ÅŸi totul se luminează. Copil mic ÅŸi prost, am rămas impresionat de grandoarea “noului om”. Iar de atunci tehnica ne-a adus tot felul de minunăţii, făcându-ne tot mai stăpâni pe universul din jur: uÅŸa de la garaj este cu telecomandă; televizorul este cu telecomandă; ba ÅŸi combinele audio ÅŸi luminile din tavan sunt acum cu telecomandă. Cuptoarele cu microunde transformă munca bunicii într-o joacă: din butoane! Progresul a început să se măsoare în controlul pe care îl avem asupra universului. Åži noi am ajuns desigur subiectul controlului, în sens mecanicist. Orarul de ÅŸcoală sau serviciu, orarul curselor de autobuz, orarul programelor de televiziune, ÅŸi multe alte orare ne dictează existenÅ£a ÅŸi o pun ca într-un raft: Doamne fereÅŸte să se întâmple ceva cu această ordine! Nu cumva să se întâmple ceva neprevăzut, mai ales dacă este de rău! Doar că ordonarea adusă vieÅ£ii nu este spre eliberarea, ci spre subjugarea ei.

Åži uite aÅŸa ajung din nou la bunica mea (personaj frecvent al reflecÅ£iilor, ca poveÅŸtile science-fiction, doar că ea este reală). Ea m-a crescut până înainte de majorat, obiÅŸnuindu-mă cu refrenul: “vai, voi ajunge eu oare…?” Mai întâi a fost: “voi ajunge eu oare să trăiesc până ajungi la liceu?” Iaca am ajuns la liceu ÅŸi bunica m-a văzut. A urmat: “dar voi ajunge eu oare să trăiesc să te văd student?” Åži a ajuns. “Oh, dar voi ajunge eu să te văd căsătorit?” Åži a ajuns! “Ei, dar să am strănepoÅ£i, voi ajunge?” AÅ£i ghicit: a ajuns! Aceste frământări s-au înmulÅ£it odată cu vârsta, exprimate acum ca afirmaÅ£ii “sigure”. “Nu voi mai prinde revelionul!” “Nu voi mai ajunge până în vară!” Au apărut ÅŸi condiÅ£ionările: “Dacă iese Băsescu la alegeri, am să mor!” TrăieÅŸte! Åži aÅŸ putea să continui cu zeci de exemple, multe hilare. M-am obiÅŸnuit în atâţia ani cu bunica ÅŸi am ajuns să o ÅŸi înÅ£eleg: cu frica de moarte cu care trăieÅŸte, i-ar place să ÅŸtie data exactă când va muri. Nu ÅŸtiu cum ar reacÅ£iona dacă ar afla cumva, printr-o viziune, această dată; m-aÅŸ îndoi că ar liniÅŸti-o. Dar ÅŸtiu că sufletul îi este măcinat de gândul că moartea va veni cândva, într-un moment pe care nu îl poate controla: nu ÅŸtie cum va veni, unde o va găsi…

ÃŽnsă nu numai moartea am vrea să o putem controla, ci ÅŸi venirea vieÅ£ii. Am aflat cu surprindere despre o tradiÅ£ie în SUA: programarea naÅŸterilor. De ce naÅŸterea să fie un eveniment necontrolat? De ce să stai cu teama că mamei i se rupe apa în timp ce este pe stradă? De ce să alergi – cu maÅŸina, evident – în mijlocul nopÅ£ii prin oraÅŸ, spre maternitate? Există o soluÅ£ie mai simplă: programarea naÅŸterii de către medic ÅŸi părinÅ£i la o anumită dată ÅŸi oră. Poate joi tatăl este ocupat, aÅŸa că mai bine se pune pe vineri. Sau poate ÅŸi mai bine sâmbătă dimineaÅ£a, pe la 10: că suntem cu toÅ£ii liberi, ÅŸi mai este ÅŸi ziua bunicului, aÅŸa că forţăm coincidenÅ£a, dacă tot îi va purta numele. Nu aÅŸ ÅŸti să spun cât de curente sunt aceste practici, dar am citit mărturia unui tată, catolic, ce recunoÅŸtea că aceste naÅŸteri îi privează pe părinÅ£i de surpriza naÅŸterii, de bucuria pe care doar neprevăzutul o poate da. O naÅŸtere programată devine mai degrabă un punct în agendă, decât un moment binecuvântat.

Controlul asupra propriei existenÅ£e este o dorinţă periculoasă. AÅŸ vrea să mă laud că eu nu fac aÅŸa, dar frecvent mă întorc butoi de nervi de la serviciu, când ceea ce mi-am propus dimineaÅ£a să fac să duce pe apa sâmbetei datorită apariÅ£iei multor lucruri neprevăzute. Vai ÅŸi amar de cel care îmi strică programul cu vreo solicitare: are parte de o “disponibilitate” din partea mea… deloc creÅŸtină. Mă tot gândesc, poate ar trebui să schimb puÅ£in rugăciunea “Tatăl nostru”: partea cu “facă-se voia Ta” în “respecta-s-ar programul meu”. Sau mai bine să mă schimb eu, să renunÅ£ la robotizarea propriei mele vieÅ£i, pentru a o lăsa în mâinile celui pe care îl recunosc ca Stăpân al ei. Åži cred că acum este timpul… Numărătoarea inversă a început la noi în familie, iar al treilea copil al nostru poate apărea în orice moment… chiar ÅŸi când scriu aceste rânduri. Chiar de am locui în America, tot nu am forÅ£a momentul venirii ei. Este o aÅŸteptare atât de dulce! Fiorul aÅŸteptării este sublimat de gândul la fiinÅ£a pe care în curând o vom Å£ine în braÅ£e!

…

Este însă o mică problemă: bunica, în ÅŸirul ei de predicÅ£ii, ÅŸi-a spus de la începutul sarcinii că, “dacă vine o fetiţă, voi muri”. Conform celor spuse de medic, se pare că vom avea din nou o fetiţă, aÅŸa că… privim cu optimism! Dacă de atâţia ani s-a perfecÅ£ionat în pariuri necâştigătoare cu moartea, bunica va supravieÅ£ui momentului în care va deveni pentru a treia oară străbunică. Nu credeÅ£i ÅŸi voi?