Acum câteva decenii, oamenii au trimis în spaÅ£iu o navetă fără o destinaÅ£ie precisă. SperanÅ£a era – ÅŸi este – că va ajunge cândva să fie interceptată de alte fiinÅ£e, extra-terestre. Pe o placă ne-am desenat, pentru ca ipoteticele fiinÅ£e să ÅŸtie cum arătăm. ÃŽn navă au fost puse diferite “mostre” ale existenÅ£ei umane, inclusiv înregistrări simfonice. Åži nu ne-am mulÅ£umim cu atât. Am transformat pământul într-o uriaşă ureche, cu zeci de antene gigantice, cu tehnologie de ultimă oră, cu costuri de miliarde de dolari, poate vom auzi vreodată – ca în filmul “Contact”, vi-l amintiÅ£i? – un puls regulat, un semnal care să ne dea de înÅ£eles că nu suntem singuri. Nu se poate, gândim noi, ca un univers atât de uriaÅŸ să fie populat doar de noi.

Åži totuÅŸi… acest univers a fost creat pentru noi ÅŸi doar pentru noi. Până acum câteva secole acesta era un adevăr prea puÅ£in contestat. Omul ÅŸtia că este capodopera creaÅ£iei lui Dumnezeu, creat “după chipul ÅŸi după asemănarea” Acestuia, pus în centrul universului, pe cea mai minunată planetă, stăpân peste “peÅŸtii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ ÅŸi tot pământul” (Geneză 1,26). Copernic, ÅŸi mai apoi Galilei, au zdruncinat pentru prima oară această poziÅ£ie privilegiată a omului. Fără a nega adevărul ÅŸtiinÅ£ific al descoperirii lor, ÅŸi fără a mă ralia cumva cu intransigenÅ£a de atunci a unor reprezentaÅ£i ai Bisericii, nu pot totuÅŸi să nu le dau o fărâmă de dreptate acestora din urmă. NeliniÅŸtea lor în faÅ£a catalogării Pământului ca fiind o simplă planetă, a treia de la Soare, o vedem îndreptăţită astăzi de sentimentul de singurătate al speciei umane: suntem oare noi singurii din univers?

Dar omul nu s-a mulÅ£umit să se detroneze doar din centrul universului. ÃŽmbătat de ÅŸtiinţă ÅŸi de puterea minÅ£ii, a început să descopere propriile “adevăruri”. Prea mândru ca să accepte că a fost creat de Dumnezeu, omul a preferat să se declare o maimuţă mai evoluată (într-adevăr, ce demnitate extraordinară să ai strămoÅŸ maimuÅ£a!). Din coroana creaÅ£iei, omul a devenit o ramură oarecare a arborelui speciilor. După ce s-a alungat pe sine din centrul universului, omul s-a alungat din vârful creaÅ£iei. Suntem o specie oarecare, apărută la întâmplare, într-un colÅ£ de univers? Suntem oare doar niÅŸte animale cu o capacitate mai mare de a gândi? Faptul că delfinii par a avea un limbaj atât de evoluat, că maimuÅ£ele, chiar ÅŸi unele păsări, se folosesc de unelte, arată că nu suntem atât de speciali?

ÃŽntr-o logică răsturnată – cu ajutorul cui, dacă nu al satanei?! – omul este de fapt după chipul ÅŸi asemănarea… maimuÅ£ei, trăieÅŸte pe o planetă aruncată cine ÅŸtie unde în spaÅ£iu, specia lui reprezentând un punct oarecare pe scara evoluÅ£iei. Linia ce desparte omul de animale devine tot mai neclară, iar consecinÅ£ele nu lipsesc. Folosindu-se de biotehnologii ultra-moderne, mergând până la clonare, omul a reuÅŸit să obÅ£ină performanÅ£e mai bune în zootehnie. Pasul următor era inevitabil: de ce să nu se obÅ£ină rezultate mai bune ÅŸi cu specia umană? De ce să nu producem pe viitor doar persoane geniale, frumoase, excepÅ£ionale, pentru o societate perfectă? De ce dacă ne moare cineva drag să nu îl putem înlocui cu o clonă? De ce să nu facem armate de clone? Åž.a.m.d.

Åži dacă astfel de gânduri încă ne mai oripilează pe unii – pentru cât timp oare? -, este pentru că linia de demarcaÅ£ie dintre om ÅŸi animal încă nu este complet ÅŸtearsă. Dar ne străduim din plin! Dovadă stau tot mai numeroasele asociaÅ£ii de apărare a drepturilor animalelor (acum câteva secole am fi râs de o astfel de idee), ÅŸi legislaÅ£iile tot mai chiÅ£ibuÅŸare care stabilesc în ce condiÅ£ii – extraordinare – trebuie ucis un animal, legislaÅ£ii care, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, vor schimba faÅ£a abatoarelor noastre, chiar ÅŸi modul “casnic” de tăiere a porcului dinainte de Crăciun. Nu aÅŸ vrea să vă închipuiÅ£i că sunt un pasionat al vânătorii, sau că în fiecare dimineaţă, înainte de a merge la serviciu, omor câte o pasăre care îmi cântă matinal la geam; nici că aÅŸ fi de acord cu cei care, înÅ£elegând greÅŸit superioritatea omului, îşi găsesc plăcerea în a chinui sau omorî animalele. Sunt însă vehement când animalele ajung să fie puse la acelaÅŸi nivel cu oamenii, sau chiar mai presus.

Acum mai mulÅ£i ani, într-un grup de prieteni din care făceam ÅŸi eu parte era o “domniÅŸoară bătrână” – iertaÅ£i expresia. La un moment dat ÅŸi-a luat un câine ÅŸi ne povestea extaziată ce frumos este: “Mă simt parcă am un copil! Trebuie să mă ocup de el zilnic, să îi dau de mâncare, să îl îngrijesc… Ne iubim mult!” De atunci astfel de cazuri văd tot mai des, ÅŸi sunt sigur că ÅŸi Dvs. Animalele, din companioni, devin membri ai familiei! Există desigur numeroase contexte fericite ÅŸi corecte: unei pensionare o pisică îi poate da o ocupaÅ£ie; unui nevăzător un câine special dresat îi poate fi esenÅ£ial; unui copil îngrijirea unui acvariu cu peÅŸti îi poate fi de folos pentru a deveni mai responsabil; ÅŸi exemplele pot continua. ÃŽn momentul în care însă animalul este ales ca înlocuitor pentru om, avem de-a face cu o gravă răstălmăcire a firescului. Nu demult, două vedete de televiziune povesteau cum au ales să aibă – să cumpere, desigur – un căţel, explicând că le este mai uÅŸor decât dacă ar avea un copil, pe care nu ÅŸi-l pot “permite” pentru moment.

Este evident că ne aşteaptă vremuri grele, pe care de fapt noi cu mâna noastră ni le facem. Probabil că în viitor, pentru călcarea cu maşina a unui câine nesăbuit vom face închisoare. Probabil că în curând şi animalele din familie vor avea acte de identitate. Probabil vor urma multe astfel de minunăţii, din moment ce industria de mâncare pentru animale este atât de înfloritoare (dovadă reclamele); din moment ce patrupedele au saloane de coafor şi garderobe de purtat. Mă întreb când vor face şi animalele asociaţii pentru apărarea drepturilor oamenilor?

Am (de)căzut. ÃŽn prostia noastră am căzut de pe piedestalul făcut nouă de însuÅŸi Dumnezeu. Pentru cei mai mulÅ£i, cartea Genezei este una de basme. Pentru noi creÅŸtinii însă este cartea care ne aminteÅŸte cum am fost creaÅ£i ÅŸi pentru ce am fost creaÅ£i. Primele pagini ale Bibliei sunt pagini extraordinar de importante, la care merită, de fapt trebuie să ne întoarcem ori de câte ori simÅ£im că ne-am făcut una cu porcii… pardon, cu animalele. Chiar dacă am păr pe faţă, nu mă consider a fi doar puÅ£in peste maimuţă. Chiar dacă planeta de sub picioarele mele se învârte în jurul soarelui, pentru mine ea este în centrul universului. Nu suntem o specie oarecare. Suntem opera de iubire a lui Dumnezeu, cu o demnitate extraordinară, dată de amprenta pe care El a lăsat-o în noi.