Punct. Vreau să pun punct textelor trimise în ultimele două săptămâni (vezi partea I ÅŸi partea II). MenÅ£inând caracterul acestor materiale, de scurte reflecÅ£ii săptămânale, ÅŸi nu de articole ce tratează temele în mod exhaustiv ÅŸi doct, cred că trebuie pus totuÅŸi un punct, respectiv trebuie trase anumite concluzii. Ele ar putea fi – ÅŸi sper să fie – surse pentru reflecÅ£ii personale ale fiecăruia dintre noi, iar mai apoi scântei pentru imboldul la acÅ£iune. Iar această speranţă îmi porneÅŸte din convingerea că fiecare dintre noi avem ceva de făcut, că nimeni nu este prea mic sau prea slab ca să schimbe ceva în această lume.

Firul roÅŸu al ultimelor săptămâni a fost sexualitatea, cea conjugală în speţă. Am văzut că, dacă privim la scara istoriei Bisericii, poziÅ£ia acesteia despre sexualitate pendulează: timp de aproape 19 secole, ea a fost văzută în principal, cu unele excepÅ£ii, ca o poftă sau necesitate biologică, necurată după cei mai mulÅ£i; cel de-al 20-lea secol a dus pendulul în celălalt capăt, sexualitatea fiind prezentată, din nou în general, ÅŸi din nou cu unele excepÅ£ii, ca un lucru minunat, ca un dar al lui Dumnezeu, ca o manifestare sublimă a iubirii dintre soÅ£i, cu un optimism îmbucurător, sperăm ÅŸi molipsitor. ÃŽn această pendulare dintr-o extremă într-alta, sexualitatea conjugală a ajuns să fie scoasă din întuneric, pentru ca acum să fie într-o lumină (prea) roză. Numai că viaÅ£a sexuală nu este nici roză, după cum nu este nici neagră. ViaÅ£a sexuală trebuie “expusă” sub o lumină naturală, care să îi evidenÅ£ieze frumuseÅ£ea dar ÅŸi provocările pe care le ridică.

Biserica trăieÅŸte începutul unei revoluÅ£ii în ceea ce priveÅŸte viziunea asupra sexualităţii. Faptul că poate noi nu o percepem nu înseamnă că ea nu există. Iar în fruntea “revoluÅ£iei” este chiar Papa. Scrierile sale dinainte de a fi pe scaunul Apostolului Petru, citeam într-o carte, i-ar face să roÅŸească pe predecesorii săi. Aceasta pentru că autorul lor a avut curajul de a aborda în profunzime tema unirii conjugale, punând-o într-o perspectivă filosofică ÅŸi teologică aÅŸa cum nu a mai făcut-o nimeni până la el. Teologia trupului (exprimată în special prin cele 129!!! de cateheze Å£inute 1979 ÅŸi 1984 în cadrul audienÅ£elor de miercuri) este sămânÅ£a unei schimbări radicale de viziune. Doar aÅŸa a putut ajunge pendulul, într-un secol doar, în cealaltă extremitate.

Viteza schimbării a adus însă o discrepanţă între ceea ce spune Biserica şi ceea ce se întâmplă în Biserică relativ la sexualitatea conjugală, sau la familie în general. Din multele exemple ce ar putea fi date, mă opresc însă doar unul, sper concludent: spectrul beatificărilor şi canonizărilor de la Vatican. O privire pe lista sfinţilor şi fericiţilor ne este de ajuns pentru a sesiza nişte proporţii ciudate: majoritatea covârşitoare sunt preoţi şi persoane consacrate; doar câţiva laici. Foarte puţine sunt cuplurile ridicate la cinstea altarelor. Din acestea, în marea majoritate a cazurilor, soţii au murit martiri, pentru credinţa lor. În cazul unui singur cuplu, beatificat în 2000, care a trăit în secolul XX, soţii au murit de moarte bună, dar, atenţie, după ce au avut patru copii, au renunţat de bunăvoie la relaţiile intime dintre ei. Să tragem concluzia! Ce mesaj ar înţelege cineva din acest spectru? Că cei cu viaţă sfântă sunt aproape sigur preoţi, călugări sau călugăriţe. Că există, din când în când, şi laici sfinţi. Şi că un cuplu poate fi beatificat doar dacă soţii mor violent pentru credinţa lor sau dacă renunţă din timp la relaţiile sexuale.

Sau să o punem mai simplu, concluzia ar fi că ingredientele pentru o viaţă sfântă sunt alegerea celibatului, evitarea alegerii căsătoriei, mai ales evitarea trăirea sexualităţii conjugale! Este oare acesta mesajul Bisericii, aÅŸa cum îl predică ea, aÅŸa cum îl învaţă ea prin Magisteriu? Slavă Domnului că nu! Doar că gândul este întotdeauna mai iute, aÅŸa că deÅŸi viziunea s-a schimbat ÅŸi se schimbă încă, ea are nevoie de timp pentru a-ÅŸi găsi acoperire în fapte. Avem noi oare ceva de făcut? Desigur… Putem să ne plângem că doar fondatorii de ordine sunt beatificaÅ£i, familiile sfinte fiind mai puÅ£in publice, mai greu de observat. Putem să ne plângem că suntem priviÅ£i cu superioritate sau că nu suntem înÅ£eleÅŸi de unii preoÅ£i sau de unele persoane consacrate. Putem să ne plângem de multe altele, ÅŸi ÅŸtiÅ£i ce? pe undeva am fi chiar îndreptăţiÅ£i să o facem! Doar că de rezolvat nu s-ar rezolva nimic.

ÃŽmi vine în minte o expresie folosită de Papa Ioan Paul al II-lea, care vorbeÅŸte atât de minunat despre iubirea soÅ£ilor, despre “limbajul” trupurilor, despre mărturia pe care o dau. ÃŽntr-o cateheză din 1983 spunea despre trupurile soÅ£ilor că sunt “profeÅ£i”, pentru că vorbesc limbajul lui Dumnezeu, adică limbajul iubirii! Atunci când aceste trupuri se unesc în actul conjugal, mărturisind iubirea curată ÅŸi deschisă spre viaţă, ele devin “profeÅ£i ai adevărului”. Iată ceea ce putem face cu adevărat: să fim, să devenim profeÅ£i ai adevărului. Cu trupurile noastre, cu sexualitatea noastră, cu întreaga noastră viaţă!

Aceasta este tema care sper să ne “macine” în urma acestor trei săptămâni: care este mărturia noastră? Dăm mărturie despre violenÅ£a în familie? Despre convieÅ£uirea tăticului cu alcoolul? Despre “noile începuturi” în urma unui divorÅ£? Despre teroarea gândului că partenerul ar putea fi infidel? Despre noua structură a familiei: el, ea ÅŸi un căţel sau un papagal? Despre insatisfacÅ£iile sexuale? Suntem profeÅ£i ai adevărului sau profeÅ£i ai minciunii?

Nu putem uita că structurile principale ale Bisericii sunt formate în mare majoritate din celibi. Convingerea mea este că ei au nevoie de mărturia noastră. Biserica are nevoie de mărturia noastră. AÅŸ îndrăzni să spun că noi, familiile, dormim după cum ne-am aÅŸternut, timp de-atâtea secole. Este însă timpul să ne trezim ÅŸi să ne aranjăm patul… conjugal. Este timpul să fim revoluÅ£ionari – alături de Papa, nu uitaÅ£i -, demonstrând prin propria noastră viaţă, nu cu vorba, că putem trăi sfinÅ£enia ÅŸi în propriul cămin, nu doar în mănăstire sau în biserică. Este timpul să ne trăim sexualitatea având ca standard nu producÅ£iile sportivo-pornografice, ci planul lui Dumnezeu. Atunci nimeni nu va mai lăuda cu aroganţă celibatul, defăimând căsătoria, iar la cinstea altarului vom vedea ridicate tot mai multe persoane căsătorite, chiar ÅŸi cupluri. AÅŸa să ne ajute Dumnezeu!

Punct?