Ieri dimineaţă, la o oră foarte matinală, cineva a bătut puternic în uşă. SoÅ£ia, mai trează la primele ore ale zilei, a sărit repede la uşă: era femeia ce face curăţenie în bloc, agitată că descoperise pe pragul uÅŸii noastre o pernă. Dormise cineva acolo peste noapte? Femeia era speriată de ideea că respectivul ar putea să mai fie undeva în bloc… Am rămas perplex: era posibil ca cineva să fi dormit în hol, la uÅŸa apartamentului nostru? Deja în minte îmi treceau diverse scenarii: ce voi face diseară? Dacă persoana revine? O las acolo, pe prag? Sau (aoleu!) o invit în casă, pentru a-i oferi un culcuÅŸ? Dar un astfel de gest creÅŸtin nu ar periclita securitatea familiei mele? Ei bine, spre marele noroc al laÅŸităţii mele, s-a dovedit că perna era a vecinilor din vizavi, deÅŸi nici acum nu ÅŸtiu cum a ajuns la uÅŸa noastră.

Dar până să aflu că în seara următoare nu vom avea “oaspeÅ£i” pe prag, recunosc că m-a muncit gândul la cei săraci, la cei pentru care sosirea zăpezii acum câteva zile a însemnat deschiderea unui sezon teribil: al supravieÅ£uirii împotriva frigului. M-am gândit la singurătatea pe care aceÅŸtia trebuie să o simtă. Mi-am amintit atunci de un documentar pe care l-am văzut de mai multe ori pe Discovery Channel: despre copiii sălbăticiÅ£i. Unul din cazuri s-a petrecut lângă noi, în Ucraina. O familie dezmembrată avea doi copii. ÃŽn timp ce fetiÅ£a fusese luată de niÅŸte vecini, sau rude – nu mai reÅ£in exact -, băiatul locuia cu mama lui, care însă nu îi acorda atenÅ£ie, ÅŸi pleca lăsându-l singur ÅŸi două săptămâni la rând. Åži atunci unde a găsit copilul afecÅ£iune? La câinii din jurul blocului. Până la doi ani, acel copil a trăit cu câinii, afară, la gunoaie, sau în casă, unde îi lua cu el. Nu ÅŸtia să vorbească, dar comunica cu câinii. Umbla ca ÅŸi câinii, mânca împreună cu câinii, se comporta ca un câine. CredeÅ£i că este greu de observat un astfel de comportament? Åži totuÅŸi abia după doi ani, Serviciul de ProtecÅ£ie a Copilului din oraÅŸ a aflat ÅŸi a intervenit. ÃŽn momentul realizării reportajului copilul avea parcă vreo 4 ani, umbla în două picioare, dar încă nu stăpânea vorbirea ÅŸi nimeni nu putea estima cât de gravă era problema. Iar aceasta s-a petrecut într-un oraÅŸ, nu undeva într-un colÅ£ de munte, într-un bloc, nu într-o cocioabă singuratică.

Astfel de drame ale singurătăţii nu au loc însă doar între cei săraci, ori doar între cei needucaÅ£i. Mi-am amintit de o altă dramă care pe mine m-a impresionat, petrecută în 1992. Abia ieÅŸiÅ£i din comunism, vă amintiÅ£i poate că la televizor aveam parte de porÅ£ii serioase de “Benny Hill Show”. Cu spectacolele lui piperate cu multe glume de un gust îndoielnic, Benny Hill era totuÅŸi o vedetă, ÅŸi nu cred că nu vi-l amintiÅ£i. Åži totuÅŸi, marea vedetă, marele comic, a murit în acel an singur. Părăsit de mai toÅ£i prietenii, a fost găsit mort în apartamentul lui, stând în faÅ£a televizorului, la patru zile după ce survenise decesul! La patru zile… Mă întreb dacă interesul sincer pentru persoana lui i-a determinat pe vecini să îl caute, sau mirosul…?

Trecându-mi prin minte aceste drame ale singurătăţii, nu am putut să nu mă gândesc la cât de binecuvântat sunt de Domnul că am o familie, că ne iubim, că ne avem unul pe altul. Societatea a pierdut conştiinţa valorii familiei, şi doreşte să peticească rănile de pe trupul ei, ca neghiobul care îşi tratează efectele, şi nu cauza bolii. Îndrăznesc să spun, cu convingere, că societatea nu are altă soluţie pentru însănătoşirea ei decât respectarea şi sprijinirea familiei. Dacă familiile ar fi ajutate să rămână unite, nu ar mai fi copii pe stradă, nu ar mai fi bătrâni abandonaţi, nu ar mai fi violenţe domestice ş.a. Este interesant în acest sens rezultatul unui studiu făcut de un antropolog britanic, pe optzeci de civilizaţii care au apărut şi au dispărut de-a lungul a patru mii de ani. Studiul a descoperit un fapt care trebuie să pună societatea pe gânduri: fiecare dintre civilizaţii şi-a început existenţa cu un set de valori morale conservatoare, punând accentul pe familie. În toate cazurile studiate, dispariţia civilizaţiei a fost precedată de pierderea valorilor, de destrămarea instituţiei familiei. Nu este oare evident spre ce se îndreaptă civilizaţia acestui început de mileniu trei?

Nenumăratelor drame din societate li se pot găsi diferite răspunsuri, unele cu efecte doar locale ori imediate, altele cu efecte mai de durată. Probabil acum, fiind în prag de alegeri, cu toÅ£ii suntem orientaÅ£i spre conducătorii politici, punându-ne speranÅ£a de mai bine în ei. Eu cred însă că speranÅ£a trebuie să ne-o punem în primul rând în noi, în familiile noastre. Opera începută de un Om, ÅŸi de mâna de apostoli din jurul său, a ajuns un efect la scară planetară. Primii apostoli, sper că nu smintesc, au acÅ£ionat ca un “virus”. Åži familiile au rolul lor de apostolat, de “virusare”, tocmai în sensul de vindecare a acestei societăţi bolnave. Familiile sănătoase vor sfârÅŸi prin a însănătoÅŸi familiile din jurul lor, care la rândul lor vor însănătoÅŸi familiile din jurul lor, care la rândul lor… Ce “molimă” frumoasă ar fi! De-ar conÅŸtientiza familiile puterea care stă în ele, chemarea pe care o au, aÅŸteptările pe care le are de la ele Domnul…

Nu ştiu ce voi face dacă într-o seară cineva va dormi pe pragul uşii mele. Mă rog lui Dumnezeu să mă ajute în acel moment să fac voia Lui, pentru a nu fi o uşă închisă ca cele pe care le-au întâlnit Iosif şi Maria în drumul lor spre Betleem. Dar până atunci am ceva mai concret de făcut: să mă asigur că familia mea este sănătoasă şi va rămâne aşa, pentru ca nimeni, nici copii de-ai noştri şi nici părinţi de-ai noştri, să nu ajungă vreodată să doarmă în scara unui bloc.