ÃŽn perioada liceului ÅŸi în primii ani de facultate, am fost un mare devorator de literatură science-fiction. Apoi, odată cu apropierea de Biserică, acest gen de literatură a intrat pentru mine într-un con de umbră, căci descoperisem un “science-fiction” mai de calitate, pe cât de fantastic, pe atât de adevărat, cel îl avea ca personaj central pe Cristos. Regăseam multe dintre ingredientele genului meu favorit: un Om care venea de altundeva; care făcea minuni ce demonstrau că avea niÅŸte puteri uimitoare, cea mai grozavă minune fiind cea din mormânt, când a dispărut parcă printr-o explozie radioactivă lăsând urme vizibile ÅŸi astăzi pe giulgiu; care în urma lui a instaurat o societate ce în timp s-a răspândit pe întreg pământul. Desigur, în timp, perspectiva aceasta de roman s.f. s-a cernut. Am ales să mă ancorez în cea mai pură realitate: viaÅ£a în Cristos.

ÃŽmi amintesc însă ÅŸi acum cu plăcere de vechile lecturi. Printre ele a fost ÅŸi un roman al lui Poul Anderson, cu titlul “Povara cunoaÅŸterii” ÅŸi subtitlul “Ziua în care a început schimbarea”. Cartea explorează următorul scenariu: cum ar fi dacă noaptea trecută a avut loc un ciudat fenomen care face ca de astăzi toÅ£i oamenii să fie mult, mult mai inteligenÅ£i. Retardatul de ieri are astăzi IQ-ul unui doctor în ÅŸtiinÅ£e. Omul inteligent este de n ori mai inteligent. Åži până ÅŸi animalele par a fi mai inteligente… Poul Anderson reuÅŸeÅŸte să analizeze cu mare fineÅ£e un astfel de viitor, cu toate consecinÅ£ele lui: omul de la lift devine plictisit de viaÅ£a lui ÅŸi vrea să facă facultatea; cei care zi de zi făceau o muncă mecanică, au nevoie de ceva mai mult, aÅŸa că în halele de producÅ£ie li se difuzează prin staÅ£ie conferinÅ£e elevate; oamenii inteligenÅ£i găsesc soluÅ£ii la ceea ce căutau de ani de zile, descoperind în acelaÅŸi timp noi întrebări, pe care nu ÅŸi le-au pus vreodată… Nu, nu am intenÅ£ia să fac reclamă romanului, aÅŸa că nu voi mai povesti despre el.

Această idee, a poverii cunoaÅŸterii, m-a urmărit mult timp. Iar intrând în Biserică, am început să îi simt consecinÅ£ele. Provocat de un preot, m-am integrat într-un grup de tineri creÅŸtini, cu care mă întâlneam cu bucurie, ÅŸi datorită căruia am ÅŸi început apoi să merg la Liturghie. Dar mergeam nu duminica, ci vineri, când se întâlnea grupul ÅŸi erau discuÅ£ii după Liturghie. Preotul mi-a spus apoi că pot merge oricând la Liturghie, este bine cât mai des, dar duminica este obligatoriu. CredeÅ£i că m-am dus? Da’ de unde! DeÅŸi mi-a spus că nu este o dorinţă sau un ordin al lui, ci este o poruncă a Bisericii, nu eram gata să accept. Åži totuÅŸi, nu te poÅ£i întâlni cu Cristos iar acest fapt să nu lase urme. Am început să înÅ£eleg că El mă chema la Sfânta Liturghie, că era dorinÅ£a lui de a sfinÅ£i duminica prin această participare. Ups!, povara cunoaÅŸterii începea să se simtă. AcelaÅŸi preot, instrument al lui Dumnezeu pentru convertirea mea, mi-a pus apoi în faţă capitolul 6 din Evanghelia lui Ioan, începând cu versetul 48: “Eu sunt pâinea vieÅ£ii”. ÃŽn următoarele versete Isus îmi repeta, de la un rând la altul, – parcă aÅŸ fi fost greu de cap! dar de fapt eram! – aceeaÅŸi idee: că cine mănâncă din Trupul său ÅŸi bea din Sângele său, are viaţă veÅŸnică. Ups!, din nou povara cunoaÅŸterii… Nu mai puteam da înapoi, odată ce ÅŸtiam condiÅ£ia pentru viaÅ£a veÅŸnică, aÅŸa că, după ceva timp, am primit sacramentele Spovezii ÅŸi ÃŽmpărtăşaniei.

Deja înÅ£elegeam tehnica acelui preot minunat. Asemenea semănătorului, aÅŸtepta momentul prielnic să arunce în mine sămânÅ£a. Sau, dacă e să ne întoarcem la Poul Anderson ÅŸi la al lui roman, căuta ocazia să îmi pună pe umeri povara cunoaÅŸterii. Mai târziu mi-am dat seama că acesta este de fapt unul dintre elementele pedagogiei lui Dumnezeu: prin Cuvântul său, ne pune pe umeri povara cunoaÅŸterii. Dacă până ieri nu ÅŸtiam ceva, dar astăzi ÅŸtim, avem două opÅ£iuni: facem pe proÅŸtii ÅŸi ignorăm, sau ne asumăm ceea ce tocmai am aflat. Iar dacă ne asumăm, cunoaÅŸterea nu mai este povară, ci eliberare. Vrem, nu vrem, cu toÅ£ii am auzit de Cristos. Facem pe proÅŸtii – cum am făcut eu atâţia ani – sau încercăm să aflăm cine este Acesta despre care se vorbeÅŸte atât de mult? Atâţia oameni umplu duminică de duminică biserica – sunt ei proÅŸti ÅŸi noi deÅŸtepÅ£i, sau există un adevăr pe care nu vrem să îl aflăm? Cristos ne cheamă să îl mâncăm, ÅŸi totuÅŸi atât de mulÅ£i creÅŸtini vin la Masa de duminică fără să consume nimic! Se fac că nu au auzit chemarea lui Cristos dar, vor, nu vor, povara cunoaÅŸterii apasă asupra lor.

Åži câte alte poveri nu ni se adaugă cu fiecare mers la Liturghie, când auzim că Mântuitorul ne cere să ne iubim duÅŸmanii, sau când auzim că suntem fii ai lui Dumnezeu, sau când auzim că suntem chemaÅ£i să îl mărturisim pe Cristos. Ni se adaugă poveri ÅŸi cu lecturile spirituale sau văzând exemplele vii de lângă noi: cunoaÅŸtem noi realităţi, noi adevăruri. Chiar dacă nu vorbim despre ceva fizic, cu masă, cunoaÅŸterea are greutatea ei. La finalul vieÅ£ii putem ajunge gârboviÅ£i de cunoaÅŸtere. Sau putem să ne-o asumăm, să transformăm ceea ce ÅŸtim (teoria) în trăire cotidiană (în practică adică). Atunci, mă repet, ÅŸtiu, cunoaÅŸterea devine eliberare. MulÅ£umim lui Dumnezeu, trăim într-o relativă libertate religioasă, aÅŸa că scuza că “nu am ÅŸtiut” (de Biserică, de Cristos, de porunci) nu va funcÅ£iona, ci la judecată ni se va spune “ai ÅŸtiut, doar că ai ales să ignori ce ai ÅŸtiut”. Åži dacă am trăi pe o insulă, pe Dumnezeu l-ar mărturisi natura, ÅŸi tot nu l-am putea ignora…

PreoÅ£ii pun pe umerii noÅŸtri povara cunoaÅŸterii adevărurilor creÅŸtine atunci când ne citesc din Sfânta Scriptură, ori când predică. Åži cateheÅ£ii ne pun pe umeri povara cunoaÅŸterii atunci când ne învaţă fundamentele credinÅ£ei ÅŸi ale vieÅ£ii creÅŸtine. Fiecare creÅŸtin este chemat să vestească ÃŽmpărăţia lui Dumnezeu, prin cuvânt ÅŸi faptă, ÅŸi aceasta înseamnă a pune pe umerii subiecÅ£ilor vestirii – membrii familiei, colegii de ÅŸcoală ori serviciu, ceilalÅ£i – tocmai povara cunoaÅŸterii. Este opÅ£iunea lor să transforme ceea ce au aflat din povară în eliberare. Pentru creÅŸtini în general, “Ziua în care a început schimbarea” poate fi considerată cea a întrupării Domnului. Dar în parte, pentru fiecare dintre noi, “Ziua în care a început schimbarea” este fiecare zi, cu momentele ÅŸi experienÅ£ele ei din care am învăţat ceva.

Mă iertaţi că m-am lungit, dar am avut atâtea să vă spun. Evident, pentru a vă pune pe umeri povara cunoaşterii. După cum mi-au pus-o şi mie alţii. Mulţumesc pentru înţelegere.